Maximin Tracul – uriaşul împărat roman – zeul Ermi (Hermes-Armis)

«nu se mintuieste imparatul cu ostire multa si uriasul nu se va mintui cu multimea tariei lui. Mincinos este calul spre scapare si cu multimea puterii lui nu te va izbavi. lata ‘ochii Domnului spre cei ce se tem de Dinsul, spre cei ce nadajduiesc in mila Lui, ca sa izbaveasca de moarte sufletele lor» (Psalmul.32)

 

Din deceniul al treilea al secolului III dupa Hristos, razboaiele civile, criza economica si bolile amenintau serios stabilitatea Imperiului Roman, incepand o perioada de 50 de ani, asa numita „criza a secolului III” în timpul careia, la Roma aveau sa se succeada nu mai puţin de 26 de „împăraţii-soldaţi”.
Primul dintre acestia, un personaj cu totul aparte, a fost Gaius Iulius Verus Maximinus, cunoscut ca Maximin Tracul (Maximinus Thrax), a carui domnie a durat doar 3 ani: 235–238.

Maximinus_Thrax_Musei_Capitolini_MC473_cropped_enhanced

Maximin sa nascut in Tracia, in jurul anului 173, iar in jurul anului 190 sa inrolat in armata romana. Particularitatea acestui soldat care avea sa devina imparat roman, era statura, inaltimea si forta sa fizica neobisnuita. Nu se stie cu certitudine, dar se considera ca a avut o inaltime de 2,5 m.
Maximin, de origine urias, devine in scurt timp celebru pentru fizicul sau impresionant, cu o musculatura enorma, cu extremitati proeminente si cu o expresie faciala fioroasa. Este cunoscut faptul ca traci fiind luptatori foarte buni, erau luati de catre romani si facuti gladiatori. Dealtfel si bine cunoscutul Spartacus, era tot de origine tracica.
Spre deosebire de predecesorul sau Alexandru Sever, pe care il ucide, Maximin nu i-a tolerat pe crestini, astfel ca multi au fost executati in cel mai crud mod, multi dintre ei fiind apoi martirizati, precum Papa Pontian si succesorul sau Anteriu.

Cu cata cruzime i-a omorat Maximin pe crestini, putem afla din Viata si Patimirea Sfintei Mucenite Ecaterina.

11-25-sf_ecaterina

“Pe vremea paganului imparat Maximin se afla in cetatea Alexandriei o fecioara cu nu mele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai inainte imparat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasa, de statura inalta si foarte inteleapta. Caci invatase tot mestesugul cartii elinesti si se deprinsese cu intelep ciunea tuturor facatorilor de carti, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon si ale celorlalti. Dar nu numai ale filosofilor, ci si cartile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin si, in scurt, tot mestesugul ritoricesc si silogistic a invatat, incat toti se mirau de intelepciunea ei”….

Vazand Sfanta Ecaterina multimea de oameni care mergeau sa aduca ofrande zeilor pagani, “inselaciune si pierzare de suflete omenesti, s-a ranit cumplit la inima, fiindu-i jale de pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiasca ravna, a luat cu sine putine slugi si a mers la capistea unde se savarseau jertfele. Iar cand a stat in usile capistei, a atras privirile tuturor prin frumusetea ei, ceea ce era marturie a frumusetii ei celei dinlauntru. Apoi a vestit pe imparatul ca are sa-i spuna un cuvant foarte de folos. Iar el a poruncit sa intre”.

Imparatul avea de gand ca pe Sfanta Ecaterina sa o intoarca in orice chip la a sa paganatate. Si nesporind nimic cu silogismele filosofice, a inceput cu imbunari si viclesuguri sa o amagiasca, zicand sa se inchine marilor zei si mai vartos muzicescului Ermi (Hermes-Armis), care a inzestrat-o cu atata intelepciune, oferindu-i chiar jumatate din stapanirea lui.

Vazand ca nu o poate ademeni pe sfanta, Maximin, face apel catre inteleptii si filosofii care se afla sub stapanirea sa si care slujesc preainteleptului zeu Ermi (Armis), muzele, pricinuitoarele intelepciunii, sa vina pentru a astupa gura acestei femei prea-intelepte, care s-a aratat zilele acestea si care batjocoreste pe marii zei, numind faptele lor basme si barfeli.

Discutand timp indelungat si vazand necredinciosul imparat Maximin, ca nu o poate indupleca sa se inchine idolilor, sa infuriat in asa masura, incat a decis sa o puna la cele mai cumplite chinuri si so ucida. Imparatul o va ucide si pe sotia sa imparateasa Augusta si pe voievodul sau cel mai de incredere pe nume Porfirie, deoarece ascultand intelepciunea Sfintei Ecaterina, s-au convertit la crestinism.

Pompiliju Sfera

Sursa identica

Anunțuri

Sfintii martiri din provinciile romane sud-dunărene

De la începuturile ei, învăţătura cea nouă adusă în lume de Mântuitorul Iisus Hristos a întâmpinat o seamă de împotriviri şi prigoane din partea iudeilor şi a păgânilor. Unele din ele sunt descrise de Sfântul Luca în cartea „Faptele Apostolilor”. Cei care primiseră noua învăţătură au avut însă de înfruntat prigoane sau persecuţii mult mai sângeroase şi de lungă durată din partea împăraţilor romani, care considerau creştinismul ca un pericol pentru însăşi existenţa statului roman păgân de atunci. Trebuie să ştim că în statul roman religia era strâns legată de viaţa politică şi socială. Fiecare cetăţean avea obligaţia de a cinsti pe zei şi a le aduce jertfe, lucruri pe care creştinii refuzau să le facă. Prigoanele sângeroase s-au dezlănţuit sub împăratul Nero (54-68) şi au durat până la începutul secolului al IV-lea, timp în care creştinismul a fost socotit ca „religie nepermisă” (religio illicita).

Între cei mai de seamă împăraţi persecutori s-a numărat Diocleţian (284-305), care şi-a asociat la tron pe Galeriu, care i-a şi urmat apoi pentru un timp la conducerea imperiului. În anii 303-304 Diocleţian a dat patru edicte împotriva creştinilor, prin care se prevedea dărâmarea lăcaşurilor de cult, interzicerea adunărilor creştine, uciderea preoţilor şi chiar a credincioşilor, dacă nu voiau să jertfească zeilor păgâni. Câţiva ani mai târziu a izbucnit o nouă persecuţie sub împăratul Liciniu (307-324). Singura vină care se putea aduce creştinilor era aceea de-a se mărturisi „ucenici” ai lui Hristos şi dea refuza jertfirea la idoli.

Se cunosc şi pedepsele care se aplicau: bătaia cu vergi sau cu pietre, sfâşierea trupului cu ghiare de fier sau cu cioburi ascuţite, arderea cu fier înroşit, turnarea de plumb topit pe spate, spânzurarea cu capul în jos, sfărâmarea picioarelor, sugrumarea, înecarea, tăierea capului cu sabia.

În cursul persecuţiei lui Diocleţian şi a lui Galeriu şi-au jertfit viaţa pentru Hristos numeroşi strămoşi ai noştri daco-romani din provinciile romane din dreapta Dunării. Trebuie să ştim că daco-romanii trăiau atât în dreapta cât şi în stânga Dunării, deci pe un teritoriu foarte întins, pe care s-au şi format poporul român şi limba română. De aceea, vom pomeni mai multe nume de martiri daco-romani, de la sud de Dunăre, din Serbia şi Bulgaria de azi. Numele unor martiri sunt cunoscute din „actele martirice”, care erau scurte lucrări ce povesteau pătimirea lor, sau din aşa numitele Martirologii, adică un fel de calendare, în care erau trecute zilele de sărbătoare închinate martirilor şi sfinţilor.

Printre martirii daco-romani se numărau creştini aparţinând tuturor categoriilor sociale: slujitori ai altarului – episcopi, preoţi, diaconi, citeţi; funcţionari de stat, negustori, ţărani, bărbaţi şi femei. Ei au pătimit mai ales în cetăţile (oraşele) de pe malul drept al Dunării, în provinciile Pannonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Moe-sia Inferior, în care locuiau daco-romani, strămoşii noştri.

În oraşul Sirmium (azi Mitroviţa, lângă Belgrad), au fost condamnaţi la moarte, din ordinul lui Probus, guvernatorul provinciei Pannonia Inferior, preotul Montanus şi soţia sa Maxima, înecaţi în râul Sava, la 26 martie 304, apoi episcopul Irineu, decapitat, şi diaconul său Dimitrie, străpuns cu suliţa, la 6 şi 9 aprilie 304. în aceeaşi zi cu Dimitrie, au mai pătimit, tot în Sirmium, mai multe tinere, iar în 20 iulie un credincios cu numele Secundus. Tot aici şi-a dat viaţa pentru Hristos, într-o zi de 25 decembrie, poate în acelaşi an 304, tânăra Anastasia, în cinstea căreia sora, cu acelaşi nume, a împăratului Constantin cel Mare, a zidit o biserică în Roma; în anul 458, moaştele i-au fost aşezate în biserica cu hramul Sfinţi daco-români şi români Sfânta Anastasia din Constantinopol.

Sfântul IRINEU episcopul şi diaconul său, DIMITRIE

sfantul irineu

La numai câteva zile după pătimirea preotului Montanus şi a soţiei sale Maxima, Martirologiile înscriu numele unui tânăr episcop, Irineu din Sirmium (azi Mitroviţa), oraş din provincial romana Pannonia Inferior, locuită pe atunci de daco-romani, precum şi de traci romanizaţi. Din Actul său martiric, scris în limba latină, aflăm că a fost judecat şi condamnat la moarte de acelaşi guvernator al provinciei Probus, care condamnase şi pe soţii Montanus şi Maxima. Acest act martiric arată că Irineu era episcopul Bisericii din Sirmium, că era căsătorit şi avea copii mici, deci era un ierarh tânăr (pe atunci, episcopii puteau fi căsătoriţi sau necăsătoriţi).
Pentru credinţa sa în Hristos, ca şi pentru slujba pe care o avea, a fost arestat şi dus înaintea lui Probus. Poruncindu-i să jertfească zeilor, tânărul episcop a răspuns: „Cel ce jertfeşte zeilor şi nu lui Dumnezeu, să se piardă” (Ieşire 22, 20). Stăruind în refuzul său, Probus a poruncit să fie pus la chinuri. Venind părinţii şi soţia lui şi văzând cât de mult era chinuit, îl sfătuiau să se supună poruncii împăratului. Acelaşi lucru îl făceau şi copiii săi care îl rugau: „Ai milă de tine şi de noi, tată”, iar ceilalţi cunoscuţi, care erau de faţă, cu lacrimi şi suspine îi ziceau: „Fie-ţi milă de floarea tinereţii tale!” Dar el le-a răspuns prin cuvintele lui Hristos Domnul: „De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu ,Care este în ceruri” (Matei 10,33). La acest răspuns, Probus a poruncit să fie dus cu pază la închisoare, unde a fost ţinut mai multe zile şi supus la felurite chinuri.
După un oarecare timp, episcopul Irineu a fost adus în faţa lui Probus, la miezul nopţii. I s-a propus din nou să jertfească, spre a fi scutit de chinuri. Dar fericitul Irineu i-a răspuns: „Am pe Dumnezeu, Căruia am învăţat să mă închin din copilărie. Lui mă închin, Celui ce mă întăreşte şi Lui îi aduc jertfă, iar zeilor făcuţi de mâini omeneşti nu pot să mă închin”. Atunci Probus a încercat să-l înduplece să jertfească măcar pentru copiii săi, pentru a nu-i lăsa orfani. Nici cu aceasta n-a reuşit să-l abată din calea pe care a pornit, căci i-a răspuns: „Copiii mei au acelaşi Dumnezeu pe care-L am şi eu, Care poate să-i mântuie: tu, însă, fă ce ţi s-a poruncit”.
În cele din urmă, Probus a dat sentinţa de condamnare, ca să fie aruncat în râul Sava, afluent al Dunării. Spre uimirea lui Probus, blândul dar neînfricatul episcop l-a rugat să fie ucis cu sabia ca să cunoască toţi „în ce fel s-au deprins creştinii să dispreţuiască moartea pentru credinţa lor în Dumnezeu”. Guvernatorul i-a îndeplinit această ultimă rugăminte, lucru pe care Irineu l-a socotit ca o biruinţă, mulţumind lui Dumnezeu. Dus la locul de osândă, s-a rugat din nou zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai binevoit să pătimeşti pentru mântuirea lumii, fă să se deschidă cerurile Tale, ca îngerii să primească sufletul robului Tău Irineu, cel ce moare pentru numele Tău şi pentru poporul Tău, care sporeşte în Biserica Ta universală din Sirmium. îţi cer şi mă rog milostivirii Tale să mă primeşti şi pe mine şi să binevoieşti a-i întări şi pe aceştia în credinţa Ta”. Şi astfel a fost tăiat cu sabia de ostaşi şi aruncat în râul Sava, în ziua de 6 aprilie, anul 304.

Anumite Martirologii arată că, după câteva zile, la 9 aprilie 304, a fost ucis cu suliţa tânărul Dimitrie, diaconul episcopului Irineu. Moaştele lui au primit curând darul unor vindecări minunate de boli şi neputinţe. După mai bine de un veac, când creştinismul dobândise libertate deplină şi se întărise în tot imperiul, prefectul Leonţiu al Illiricului a zidit în cinstea lui două biserici, una în Tesalonic, în care i-a aşezat moaştele, în ziua de 26 octombrie 413, alta în Sirmium, oraş pe care slavii l-au numit, mai târziu, Mitroviţa, după numele său. Unii istorici socotesc că Sfântul Dimitrie sau Dumitru pe care noi, ortodocşii, îl sărbătorim la 26 octombrie, nu este altul decât diaconul Dimitrie din Sirmium. Prăznuirea lui la 26 octombrie s-ar datora faptului că, în acea zi, i-au fost aşezate moaştele în biserica din Tesalonic.

În apropiere de Sirmium lucrau mai mulţi cioplitori şi sculptori în marmură, conduşi de cinci neîntrecuţi meşteri creştini, cu numele Claudius, Castorius, Nicostratus, Sempronianus şi Simplicius. Primii patru fuseseră botezaţi de episcopul Chirii al Antiohiei, surghiunit în aceste ţinuturi, împreună cu alţi 600 de muncitori – dintre care cei mai mulţi erau păgâni – ei executau felurite statui şi alte lucrări în marmură pentru un strălucit palat al împăratului Diocleţian din cetatea Salonae (azi Split, în Croaţia, pe ţărmurile Mării Adriatice).
Cioplitorii şi sculptorii păgâni au înştiinţat pe împărat că acei cinci meşteri creştini au refuzat să lucreze statuia lui Asclepios, zeul medicinei, instigând împotriva lor mulţime mare de păgâni. Te-mându-se de o răscoală, împăratul a poruncit ca toţi cinci să fie închişi de vii în sicrie de plumb şi aruncaţi în râul Sava. Şi astfel, şi-au dăruit viaţa lui Hristos cu sufletul curat, primind cununile muceniciei. Un creştin cu numele Nicodim a scos în ascuns sicriele din apă şi le-a îngropat după cuviinţă ca pe nişte odoare de mare preţ. Episcopul Chirii al Antiohiei, care botezase pe patru din ei şi era acum în temniţa din Sirmium, a murit de supărare, auzind de sfârşitul fiilor săi duhovniceşti. Cinstita lor pomenire se făcea în ziua de 9 noiembrie.

În localitatea Cibalae (Cibales), în apropiere de Sirmium, au primit moartea pentru Hristos mai mulţi slujitori ai altarului, între care preotul Romulus, diaconul Silvanus (Silvan), diaconul Donatus (Donat) şi fratele său Venust. Tuturor li s-a tăiat capul cu sabia în ziua de 21 august, anul 304, aşadar în timpul lui Diocleţian, pentru că au mărturisit că sunt creştini şi au refuzat să aducă jertfe zeilor păgâni.

Câţiva ani mai târziu, sub împăratul Liciniu, într-o zi de 13 ianuarie, au fost martirizaţi în Singidunum (Belgradul de azi, pe atunci în provincia Moesia Superior), diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic. Fiind dus în faţa împăratului, Ermil a recunoscut că este creştin şi diacon. Răspunzând cu necuviinţă la propunerile care i s-au făcut de a se lepăda de credinţa creştină, împăratul a poruncit să fie bătut peste faţă cu un bici de metal, apoi ţinut trei zile în închisoare, scos şi bătut din nou cu multă cruzime, apoi aruncat iarăşi în temniţă. Aici a fost îngrijit cu dragoste de temnicerul Stratonic care era creştin, dar neştiut de nimeni. Dar el a fost pârât de un soldat împăratului şi supus el însuşi la chinuri, după care au fost întemniţaţi amândoi. Toate încercările împăratului de a-i abate de la credinţa lor au rămas zadarnice.
Atunci împăratul a poruncit să fie spânzuraţi de un copac, iar trupurile lor ciopârţite cu cuţitele şi apoi aruncate în Dunăre. Şi astfel s-au mutat amândoi la viaţa cea netrecătoare, primind cununile muceniciei, ca nişte adevăraţi mărturisitori ai lui Hristos. După trei zile trupurile lor au fost găsite, scoase la mal şi îngropate după cuviinţă. De atunci ei sunt trecuţi între sfinţi, pomenirea lor făcându-se în fiecare an la 13 aprilie, zi în care „s-au născut din nou” pentru Hristos.

sf-mc-hermes-1-1

În provincia Dacia Ripensis a pătimit ca martir bunul creştin Hermes din cetatea Bononia (azi Vidin, în Bulgaria), prin tăierea capului cu sabia, în cetatea Novae (azi oraşul Sviştov), pe atunci în provincia Moesia Inferior, şi-a dat viaţa pentru Hristos sclavul Lupus (Lup), străpuns de ascuţişul săbiei la 23 august 304, deci în vremea împăratului Diocleţian. De atunci a fost cinstit după cuviinţă în Novae, iar mai târziu în toată Biserica răsăriteană.

Numărul martirilor din provinciile dunărene este, însă, mult mai mare, dar numele lor ne-au rămas necunoscute. Prin viaţa şi mai ales prin pătimirea lor, aceşti martiri de la începutul secolului al IV-lea, cei mai mulţi cu nume romane, ceea ce arată că erau dacoromani, pun în lumină nu numai vechimea creştinismului românesc, dar mai cu seamă strălucirea sufletului lor, împodobit cu cea mai aleasă dragoste faţă de Hristos Mântuitorul.

119413_sfantul_apostol_carp

Sfântul Apostol Carp a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, următor şi slujitor al Sfântului Apostol Pavel, fiindcă ducea scrisorile lui la cei ce le trimitea. Şi nevoindu-se împreună cu dânsul multă vreme în propovăduirea cuvântului lui Hristos, a suferit multe ispite; apoi a fost pus de dânsul episcop în Veria Traciei. El s-a mai ostenit cu propovăduirea cuvântului şi în Crit, unde a primit în casa sa pe Sfântul Dionisie Areopagitul şi a văzut în vedenie pe Domnul arătându-i-se lui, pe când se ruga, ca să pedepsească pe cei doi păcătoşi; şi 1-a auzit pe Acela, zicându-i: „Mai bate-mă pe mine, căci sunt gata să mă răstignesc iarăşi, pentru mântuirea omenească”.

Sfântul Dionisie mai mărturiseşte de Sfântul Carp şi aceasta, că nu începea a săvârşi Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine, până ce nu vedea arătându-i-se lui din cer vreo vedenie dumnezeiască. Şi fiind arhiereu în Veria, pe mulţi elini i-a întors de la închinarea de idoli la Hristos Dumnezeu, şi pe iudei mustrându-i, i-a învăţat să creadă că Hristos Cel răstignit de dânşii este Dumnezeu adevărat şi Făcătorul tuturor. După aceea a fost ucis cu sălbăticie şi cu nemilostivire de ceilalţi iudei ce nu crezuseră, dându-şi sfântul său suflet în mâinile Domnului. Iar cinstitele lui moaşte s-au pus în aceeaşi cetate, de bărbaţi credincioşi şi temători de Dumnezeu; şi multe tămăduiri se dau acolo bolnavilor, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Sursa 

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu – Sfinti daco-romani si romani

 https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-apostol-carp

Voievozi care au domnit succesiv în Muntenia și Moldova

Mihai Viteazul (1558 – 1601)

În timpul domniei lui Mihai Viteazul la 27 mai 1600, s-a realizat pentru prima dată unirea politică a celor trei țări românești cu un singur conducător. Mihai Viteazul se întituleaza într-un hristov emis la 27 mai „Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei” și îșii confectiona bine cunoscuta pecete pe care figurează cele 3 țări române surori.
Fiind simultan domnitor în Ţara Românească (1593 – 1601), Transilvania (1599 – 1600) şi Moldova (1600), Mihai Viteazul a realizat pentru prima dată unirea unui teritoriu apropiat ca întindere de cel al României de astăzi, fiind perceput de mulţi români ca unul dintre cei mai importanţi eroi naţionali.

Dupa domnia lui Mihai Viteazul, in tarile romanesti Muntenia si Moldova, au domnit succesiv mai multi domnitori, pana la Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Acest fapt istoric dovedeste cat de mare a fost impactul primei uniri. Timp de 259 de ani, de la anul 1600-1859, pe tronul Munteniei si al Moldovei, 21 de domnitori vor domni succesiv in ambele principate.

Radu Mihnea (n. 1574 – d. 1626) a fost domn al Țării Românești: noiembrie 1601 – martie 1602, aprilie 1611 – mai 1611, 12 septembrie1611 – august 1616, august 1620 – august 1623 și al Moldovei: 24 iulie 1616 – 9 februarie 1619 și 4 august 1623 – 20 ianuarie 1626.

330px-Mihnea_Voda

Alexandru Iliaș (? – 1666) a fost domn al Țării Românești (septembrie 1616 – mai 1618) și al Moldovei, în mai multe rânduri: 10 septembrie1620 – octombrie 1621 și 5 decembrie 1631 – aprilie 1633. Tatăl său, Ilie, era fiul lui Alexandru Lăpușneanu. Iliaș Alexandru a fost fiul său.

Simion Movilă (n. ? – d. 14/24 septembrie 1607), a fost domnitor al Țării Românești(octombrie 1600 – 3 iulie 1601; august 1601 – august 1602), și al Moldovei (10 iulie 1606 – 24 septembrie 1607).

Alexandru Coconul (14 august 1611 – 26 iunie1632, Constantinopol) a fost domn în Țara Românească (14 august 1623 – 3 noiembrie 1627) și în Principatul Moldovei (înainte de jumătatea lunii iunie 1629 – 29 aprilie 1630). Deoarece era foarte tânăr la începutul domniei sale, a fost poreclit „Coconul”.

Constantin Șerban (numit și Cârnul) a fost domn al Țării Românești și al Moldovei. Prima domnie în Țara Românească a avut loc între 19 aprilie 1654 – 26 ianuarie 1658, iar a doua domnie în lunile mai și iunie 1660 [2]. Prima sa domnie în Moldova a fost în octombrie – noiembrie 1659, iar a doua între 31 ianuarie – februarie 1661

Gheorghe Ghica (3 martie 1600 – 2 noiembrie1664, Constantinopole), a fost domn al Moldoveidin 3/13 martie 1658 până în 2 noiembrie 1659 și al Țării Românești din 20 noiembrie 1659 până în 1 septembrie 1660.

Gheorghe Duca (cca. 1620 – 31 martie 1685) a fost domn al Moldovei de trei ori: septembrie 1665 – mai 1666; noiembrie 1668 – 10 august 1672; noiembrie 1678 – 25 decembrie 1683 și al Țării Românești: noiembrie/decembrie 1674 – 29 noiembrie 1678. În 1680, turcii îl numesc hatman al Ucrainei.

Gheorghe_Duca

Nicolae Mavrocordat (n. 3 mai 1680, Constantinopol – d. 3 septembrie 1730, București) a fost domnul Moldovei de două ori: 17 noiembrie 1709 – noiembrie 1710 și 1711 – 5 ianuarie 1716 și al Țării Românești, tot de două ori: 21 ianuarie 1716 – 25 noiembrie 1716 și martie 1719 – 3 septembrie 1730.

Ioan A. Mavrocordat, (n. 23 iulie 1684, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1719, București) a fost caimacam în Moldova (7 octombrie 1711 – 16 noiembrie 1711) și domn în Țara Românească (2 decembrie 1716 – 6 martie1719).

Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) a fost domn al Țării Românești și al Moldovei.

Constantin_Mavrocordat

În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 – octombrie 1730; 24 octombrie 1731 – 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 – septembrie 1741; iulie 1744 – aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 – 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 – martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 – 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 – 29 iunie 1743; aprilie 1748 – 31 august 1749 și 29 iunie 1769 – 23 noiembrie 1769.

Grigore al II-lea Ghica (n. 1695, Constantinopole – d. 23 august 1752, București) a fost domn al Moldovei de patru ori: 26 septembrie 1726 – 5 aprilie 1733, 16 noiembrie1735 – 3 septembrie 1739, octombrie 1739 – 13 septembrie 1741 și mai 1747 – aprilie 1748 și al Țării Românești de două ori: 5 aprilie 1733 – 16 noiembrie 1735 și aprilie 1748 – 23 august 1752.

Matei Ghica (1728 – 8 februarie 1756) a fost domn al Țării Românești: 11 septembrie(firmanul de numire) 1752 – 22 iunie 1753 și al Moldovei: 22 iunie 1753 – 8 februarie 1756.

Constantin Racoviță (cca. 1699 – 28 ianuarie1764), a fost domn în Moldova: 31 august 1749- 3 iulie 1753 și c. 29 februarie 1756 – 14 martie1757 și în Țara Românească: iulie 1753 – 28 februarie 1756 și 9 martie 1763 – 28 ianuarie/8 februarie 1764.

Scarlat Ghica a fost domn al Moldovei (2 martie 1757 – 7 august 1758) și de două ori al Țării Românești (august 1758 – 5 iunie 1761 și 18 august 1765 – 2 decembrie1766).

Grigore al III-lea Ghica, sau Grigore al III-lea Alexandru Ghica (1724 – 12 octombrie 1777), a fost domn al Moldovei de două ori: 18 martie1764 – 23 ianuarie 1767 și septembrie 1774 – 1 octombrie 1777 și al Țării Românești: 17 octombrie 1768 – 5 noiembrie 1769

Manole Giani Ruset (1715 – 8 martie 1794) a fost un domn fanariot în Țara Românească: mai1770 – octombrie 1771 și în Moldova: 11 mai1788 – octombrie 1788.

Alexandru Vodă Ipsilanti (cca. 1725 – 13 ianuarie 1807) a fost domn în Țara Românească: 15 septembrie 1774 -februarie1782 și august 1796 – decembrie 1797 și în Moldova: decembrie 1786 – 19 aprilie 1788.

Mihail „Draco” Suțu (cca. 1729/1730 – 1803, Constantinopol), a fost domn în Țara Românească de trei ori: 5/17 iulie 1783 (sosirea firmanului de numire la București) – 26 martie/6 aprilie 1786, martie 1791 – 30 decembrie1792/10 ianuarie 1793, 7/9 octombrie 1801 – 10/22 mai 1802 si in Moldova: 30 decembrie1792/10 ianuarie 1793, – 25 aprilie/6 mai 1795.

Alexandru Moruzi (n. 1750 – d. 1816) a fost domn în Moldova: martie 1792 – ianuarie 1793, 4 octombrie 1802 – august 1806 și 17 octombrie1806 – 19 martie 1807 și în Țara Românească: ianuarie 1793 – august 1796 și martie 1799 – octombrie 1801.

Alexandru „Draco” Sutu (n. 1758, Constantinopol – d. 18 ianuarie (sau 19 ianuarie) 1821, București), a fost un domn al Moldovei, caimacam si domn al Tării Românești.

Alexandru_Sutu

Constantin Ipsilanti (n. 1760, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 24 iunie 1816, Kiev, Imperiul Rus) a fost domn în Moldova: 8 martie1799 – 4 iulie 1801, octombrie 1806 – noiembrie1806 si în Tara Românească: 1 septembrie1802 – august 1806. A mai fost administrator al Tării Românesti sub ocupatia rusească: 27 decembrie 1806 – 31 mai 1807 si 8-28 august1807.

Pompiliju Sfera

 

Zidovar cetatea uriasilor

Inca de acu cca 12 ani in urma, cand impreuna cu tatal meu, am vizitat situl arheologic de langa satul Oresac (la cca 20 de km de Varset), mi sa parut oarecum ciudata aceasta denumire de Zidovar (Jidovar).

Жидовар_01 copy

Situl a fost descoperit prima data de catre distinsul arheolog si istoric sarb de origine aromana, Branko Gavela in 1948.


Sapaturile au fost intreprinse in mai multe etape, continuand pana in anii ’90, cand au fost sistate definitiv, sub pretextul ca nu sunt suficenti bani pentru continuarea activitatilor arheologice. Sa mai spus ca pentru o cercetare sistematica a unui sit prehistoric multistrat, este nevoie, inainte de toate, de o munca asidua de echipa, la care sa participle mai multi cercetatori specializati, cum ar fi antropologi, paleozoologi, paleobotanici, analize de pollen, analize C-14, etc.

SONY DSC

Milos Jevtic, unul dintre arheologi principali, de la Univerzitatea arheologica din Belgrad, intr-un interviu de presa spune: Despre originea denumiri Zidovar, ne vorbesc primi cercetatori ai acestei descoperiri. Satul Oresac este locuit in prealabil de etnici romani, iar pe limba lor „jidov” inseamna urias, iar in limba maghiara  „var”, inseamna oras, sau mai bine pus cetate. Interesant este ca in Oltenia, o cetate mai mica este numita la fel, „Cetacea Jidovilor”, ceea ce inseamna cetatea uriasilor.

Arheologul muzeului din Varset, Dragan Jovanović, spune ca Zidovarul nu a fost o localitate oarecare. Stratul gros de 5 m si jumatate al sitului, dovedeste ca aici viata umana are o continuitate de peste 2000 de ani. Aici au trait celti din tribul scordiscilor, daci, iliri, ceea ce ne comfirma si unele izvoare istorice.

c5beidovar

La Zidovar, pe parcursul anilor, au fost scoase la lumina diverse podoabe din argint, cihlimbar, care evident au apartinut unui proprietar bogat. Au fost gasite peste 200 de obiecte cu o greutate de 2.296 grame, o comoara inestimabila: Fibule, cutii mari din argint, medalioane impodobite cu pietre semipretioase, bratari din perle de argint si cihlimbar, vase din lut, etc.

Silver finger rings, brown bear tooth talisman, and silver bird pendants from the Zidovar hillfort

zidov

Aceasta descoperire epocala arata ca Zidovarul, din cele mai vechi timpuri, a fost un centru cultural si economic de o insemnatate foarte mare pentru aceasta zona.

Aricol despre Zidovar

Cea mai veche biserica crestina din lume descoperita la Zidovar in apropiere de Varset – Banatul sarbesc

Sursa:

http://www.yurope.com/zines/kosava/arhiva/30/arheolog.html

http://www.politika.rs/scc/clanak/44053/Blago-Zidovara-ceka-novac

https://balkancelts.wordpress.com/tag/zidovar-treasure/

Pompiliju Sfera

Aromani din Serbia mai putin cunoscuti

Dimitrije Anastasijević Sabov, sa nascut in 1724, in Macedonia, localitatea Negusa intr-o familie de armani (aromani). A fost un binefacator si intemeietorul gimnaziului sarbesc din Sremski Karlovci (1803), cea mai veche scoala sarbeasca. Fiind copil, in jurul anilor 1732-1733 se stabileste cu niste comercianti la  Zemun, langa Belgrad. La scurt timp merge la Novi Sad pentru a invata meseria de abagiu (croitor de port popular).
Mai tarziu, devenind meserias si comerciant, se stabileste la Sremski Karlovac (1748-1750), deoarece in acea vreme acest oras devine o localitate foarte prospera,  reusind sa stranga o avere considerabila.
Ne avand parte de o viata de familie, deoarece toti copii i-au murit, Sabov ofera ajutoare Mitropoliei de Karlovac, construind mai multe cladiri, oferind 20 de mii de forinti, o suma enorma pentru acea vreme. Dimitrije Sabov avea si o importanta mare pentru Imperium Austro-Ungar, oferind Imparatului Iosif al II-lea o suma de 30 de mii de forinti.

Important de adaugat ca in sec. al XVIII-lea in orasul Miskolc a existat o stransa coalitie intre sarbi si armani. A functionat o scoala sarbo-greaca, condusa de invatatorul Jovan Apostolović, de origine armana.
Intre anii 1785 si 1786 este ridicata o biserica ortodoxa Sfantul Naum, de catre macedo-romani din acest oras, fiind dealtfel al 4-lea oras dupa marime din Ungaria.
In 1811 este fondata o alta scoala greco-valaha, de limba greco-latina, profesori fiind Iovan Mavrokatie (1818) si preotul Miloš Janković din Stara Kanjiža (Voievodina de azi).

miskolc biserica

Dragomir Vasić – Dragiša, scriitor, publicist, om politic, nascut in Serbia, in orasul Gornji Milanovac (1885 – 1945). Tatal sau Vićentije, este de profesie comerciant, iar mama sa Hristina este de origine armana. Invatamantul primar il termina in orasul natal si in Čačak, iar liceul si facultatea de drept la Belgrad. Se casatoreste cu Stojana Ribarac si deschide birou de avocatura. Fiind ofiter de rezerva, ia parte la razboaiele din anii 1912, 1915-1918.

375px-Dragisa_Vasic

Dupa moartea sotiei sale in 1917, incepe a se ocupa cu politica, devine publicist si redactor la ziarul Progres, scrie impotriva coruptiei si a indiferentei parlamentarilor in privinta soldatilor cazuti si a veteranilor de razboi. Cu toate acestea reuseste sa publice si cateva carti.
In 1924 se recasatoreste cu rusoaica Nataša Aleksandrova, din familie nobila, aceasta refugindu-se in Iugoslavia, dupa revolutia bolsevica din Rusia.
Intre timp, biroul sau de avocatura devine printere cele mai cunoscute din Belgrad. Din 1933 devine publicist al academiei regale din Serbia si membru al lozei masonice.
Dupa ocupatia nazista din aprilie 1941, se alatura generalului Draža Mihailović devenind consilier si ideologul miscari regalistilor cetnici, iar dupa ceva timp, este denumit adjunctul generalului.
In toamna anului 1944, din cauza partizanilor comunisti a lui Tito, este nevoit sa fuga din Serbia. Se considera ca a fost prins si asasinat de catre fascisti croati, dorind sa treaca fraudulos in Austria.

Đorđević Vladan (nume de botez Hipokrat), medic, politician, scriitor, (Belgrad in 1844 – Viena 1930). Tatal Đorđe a fost farmacist, mama sa Marija din familia Leko, de comercianti belgradeni. Este din familie de Armani. Scoala si liceul il face la Belgrad, iar studiile de medicina la Viena (1863—1869). In 1867 ajunge chirurg iar in 1871 se reantoarce in Serbia si se casatoreste cu Paulina Bihner cu care are doi copii.

VladanDjordjevic

Devine profesor la academia de armata, iar intre anii  1872—1878, medicul personal al minorului cneaz Milan Obrenović. Din aprilie 1888 face parte din guvernul lui Nikola Hristić, al Ministerului de invatamant si Ministerului economic. In timpul mandatului sau, reuseste sa aduca schimbari pozitive in economia tari, iar din 1891 devine trimis al Regatului Sarb la Atena, iar din 1894 la Istambul.
Dupa schimbarile politice din tara, este nevoit sa plece la Viena, unde se stinge din viata in 1930.

Cincar-Jankovići, este de origine din Pozarevac, succesor al voievodului Cincar-Janko Popović, (1779—1833). Predecesori lor au fost preoti in Ohrid si Donja Belica. Aceiasi origine o are si familia Cincar-Marković, deoarece voievodul Cincar-Janko si voievodul Cincar-Marko au fost verisori.
Cincar-Janko se casatoreste in 1808, cu Zoranda-Kumrija Trkić din Sremska Mitrovica, fica distinsului comerciant Toma Trkić.  Cincar-Janko si Zoranda au avut noua copii, trei baieti si sase fete. Toti cei trei fii ai lor, vor deveni atasati ai cnejilori Mihailo Obrenović si Aleksandru Karađorđević.

Karamata Dimitrije, comerciant (Grecia 1734 – Zemun 1789)

dimitrije-karamata-rodonacelnik-porodice

Este de origine macedo-romana, fondatorul unei dintre cele mai vechi familii din Zemun. Sa stabilit in Zemun venind din localitatea Pirgi din Grecia, impreuna cu fratii Anastasie si Filip.
Sa ocupat cu exportul de porci, astfel ca in 1772 cu 4000 de forinti, cumpara una dintre cele mai mari si mai frumoase case din oras.

kuca-porodice-karamata-u-zemunu

In timpul razboiului cu turci, in 1788 aceasta casa devine sediul comandamentului Imparatului austriac Iosif al II-lea, iar in ziua de azi casa este un monument istoric. In interior se gaseste portretul sau si al sotiei sale din anul 1785, pictat de catre pictorul Georgije Tenecki.
Dimitrije a avut in posesie mai multe case si terenuri, iar in 1785, impreuna cu alti comercianti, ridica o capela ortodoxa in localitatea Prešov din Slovacia.

Citeste si articolul:
Cei mai cunoscuti aromani din Serbia

Pompiliju Sfera

Zeul soarelui

Cultul solar este cel mai raspandit cult de pe toata suprafata pamântului, fiind intalnit la o multime de popoare antice, din cele mai stravechi timpuri.
Lista zeitatilor solare este aproape interminabila (click aici pentru vizualizare), dar in acest articol ma voi rezuma la cultul solar intalnit la geto-daci.

450px-Apollo1
Zeul Apollo acelasi cu Armis

Un exemplu bun eate altarul „soarele de andezit” de la Sarmisegetuza, care are un diametru de 7,1 m, lucrat din placi de andezit si in centru are un disc de 1,5 m diametri. Pe acest loc se aduceau ofrande si se realizau sacrificii si rituale funerare. Ritualrile acestui cult urano-solar prevad inafara de sacrificii animale si sacrificii umane, chiar copii si femei sfartecati de sulite, arsi sau injunghiati.

soarele de andezit

Pe ,,Altarul de Andezit” se presupune ca s-au adus sacrificii eroului civilizator Zamolxe (Za-Mol-xe), care cel mai probabil ca post-mortem a fost zeificat. Zamolxe, a fost pe pamant, reprezentantul zeului Armis, zeu a carui nume codificat poarta capitala geto-daciei Sarmisegetuza (S-Armis-e-getuza), despre care am explicat intr-un articol anterior!
S – este simbolul sarpelui, zeul – Armis, e – este, getuza – get. Get inseamna cel vechi, cel batran. Deci, mai pe intelesul tuturor: Armis sarpele cel vechi!

Asi vrea in schimb ca in acest articol sa vorbesc despre cetatea dacica Arkaim, descoperita in in munti Urali in anul 1987, de catre arheologi rusi.

akraim
Sapaturile arheologice au scos la iveala o structura bazată pe cercuri concentrice, cu scop ritualic, identic cultului solar, descoperit peste tot în lume, de la Sarmizegetusa, pana la celalalt capat de lume, Africa, America, Australia..etc. La prima datare, oraşul Arkaim s-a dovedit a fi de-o vârstă cu Egiptul şi Babilonul.
Arheologul rus, Vadim Cernobrovi a fost coplesit de înfatisarea cetati solare: “Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul îţi lasă o impresie incredibilă. Uriaşele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Oraşul şi împrejurimile sunt înscrise în aceste cercuri…”
Daca urmarim cu atentie filmul de mai jos, ne putem da seama ca aceasta cetate ciudata, seamana perfect cu o schita enorma a unui generator magnetic, la care putem deosebi un rotor circular in mijloc si un stator circular pe exterior! Nu cred ca exagerez, daca compar aceasta cetate si cu o enorma farfurie zburatoare, identica ce cele din filmele SF!

Legaturile familiare dintre nobili romani si sarbi

Spre deosebire de legaturile cu bizantini, bulgari si unguri, voievozi sarbi in perioada medievala au intemeiat legaturi familiare cu domnitori vlahi-romani relativ tarziu.

Prima casatorie cunoscuta sa intamplat in 1360 intre ultimul tar al sarbilor, Stefan Uroš al V-lea, numit Nejaki (cel slab) si Ane, fica domnitorului Tari Romanesti,  Nicole Alexandru Basarab .

uros V
Stefan Uroš al V-lea

330px-005_-_Nicolae_Alexandru
Nicole Alexandru

Se presupune ca Mircea cel Batran la ajutat cu oaste pe cneazul Lazar Hrebeljanović al sarbilor in batalia de la Kosovo Polje (Campia mierlei), impotriva turcilor, insa nu exista dovezi graitoare in aceasta privinta. Este cunoscut doar faptul ca Mircea a ridicat manastirea Cozia, dupa aspectul biserici Lazarica din Kruševac. Deasemenea este cunoscut faptul ca o rudenie apropiata de cneazul Lazar, pe nume Nikodim Grčić (Sfantul Nicodim), a  ridicat manastirile Vodita, Prislop si Tismana.

Untitled-1

Dintre numeroasele batalii purtate de domnitorul Mircea cel Batran, impotriva turcilor, pentru istoria sarbilor, cea mai insemnata este batalia de la Rovine (1394). In aceasta lupta sangeroasa, ca vazali turci au pierit regale sarb Marko Kraljevici si Konstantin Dejanović.

Odata cu navalirea turcilor spre nordul peninsulei balcanice, incepe si refugiul sarbilor spre nord iar legaturile lor cu tarile romanesti devin tot mai importante.

Astfel familia de nobili Branković, care s-au asezat pe teritoriul Ungariei, incep a lua legaturi stranse cu domnitori romani. Este inregistrat in cromicile istorice ca ieromonahul Maksim Branković (fostul despot George), in 1502 paraseste Ungaria si trece in Valahia, la domnitorul Radu cel Mare (1494-1508). Maksim devine mitropolit, avand nu doar indeletniciri religioase ci si politice. Se considera ca Maksim a intemeiat prima tipografie a Tari Romanesti. Comform unelor zvonuri se spune ca Radu ar fi fost casatorit cu o sarboaica pe nume Katalina din cnezatul Zeta, al familiei Crnojević.

Fratele lui Maksim, Iovan, ultimul despot al familiei Branković (1496-1502), le cununa pe ambele sale fice cu domnitori ai tarilor romanesti. Una din fice, Milica Despina se cununa cu domnitorul Neagoie Basarab, care a domnit in Valahia (1512-1521), pe timpul celei mai mari expansiuni otomane a sultanului Suleiman Magnificul.  Neagoie Basarab cu doamna Despina, ridica manastirea Curtea de Arges si ii ajuta pe Maksim si Angelina Branković sa ridice manastirea Krušedol din Srem.

Milita_Despina
Milica Despina

Sora doamnei Despina, Elena Branković, devine sotia domnitorului moldovean  Petru Rares.  Aflat în exil, Petru Rareș a pus-o pe Doamna Elena să scrie o scrisoare în limba sârbă (In acea vreme limba sarba era una dintre limbile de corespondenta doplomatica la Poarta otomana), către sultan în care fostul domn al Moldovei își arăta pocăința pentru faptele săvârșite de el și își afirma supunerea către turci dacă va fi sprijinit să ajungă din nou pe tronul țării.
Garda de corp a lui Petru Rares era formata din sarbi, iar igumanul manastiri Neamt, Makarije, de origine sarb, prin porunca domnitorului scrie Cronica Moldovei.

povestea-de-dragoste-dintre-petru-rares-si-elena-doamna-sa-buJWyu

Legaturile conjugale romano-sarbesti din era Noua

Dinastia Obrenovici are stranse legaturi familiare cu nobilimea romana. Este cunoscut faptul cneazului Miloš, care avea numeroase proprietati in Tara Romaneasca, unde a si trait o buna perioada din viata sa.

Milos, fiul fratelui sau Jevrem, a fost casatorit cu romanca Elnea Maria din cunoscuta familie boiereasca Catargi, fica lui Constantin Catargi si Esmeralda Balsa. Singurul lor fiu Milan, nascut in Tara Romaneasca in 1855, devine la varsta de doar 10 ani cneaz, iar mai tarziu rege in Serbia (1868-1889). Interesant de spus ca Elnea Maria Catargi-Obrenović perioada indelungata a avut relatii amoroase cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu care naste si doi copii.

La varsta de 18 ani, regale Milan se casatoreste in 1875 cu verisoara sa, frumoasa Natalia Keško (bunicile lor fiind surori din familia de boieri Balša)  Tatal Nataliei, Petru Ivanovič Keško a fost colonel rus din familie de boieri din Moldova. Mama ei Pulheria provine din cunoscuta familie Sturza.

220px-KraljMilanObrenovic
Milan Obrenovici

La scurta vreme, in schimb, Milan si Natalia se cearta si se despart, astfel ca Natalia pleaca si se stabileste in Franta, iar mai tarziu se calugareste la manastirea Sen Deni, langa Paris, unde va fi si inmormantata in anul 1941.

Cealalta dinastie sarba, Karađorđević, are deasemenea legaturi familiare cu familile regale romanesti.

Regele Aleksandru I Karađorđević sa casatorit in 1922 cu printesa Maria, fica regelui Ferdinand I din familia Hoenzollern-Sigmaringen.
De adaugat ca mama reginei Maria, care se numea tot Maria, a fost nepoata reginei britanice Victoria, iar bunica ei a fost printesa din familia regala Romanov (fica tarului Aleksandru II).

Maria Karađorđević
Este cunoscut faptul ca dupa cea de-a 29 generatie, Regina Maria Karađorđević, se inrudeste cu imparatul bizantin Alexios III si cu primul rege al sarbilor, Stefan Prvovenčano Nemanjić.
Anume, imparatul Alexios al III-lea cu imparateasa sa Eufrozina aveau trei fice. Una dintre fice, Eudosia sa casatorit cu Stefan Prvovenčani I rege al sarbilor.

Pompiliju Sfera