Harta Serbiei cu Capitala la Belgrad
«Acest oraş a purtat diferite nume: Singidunum la Romani; Singedon la Procopiu; Alba Græca la Romanii din Orient (Austro-romani); Biograd, Beograd, Bielgrorod sau Belgrad (Cetatea Albă) la slavi; Beligrad la timoceni (n.n.); Nandor-Feyer (Feher) var, Uj-Fehervar, la Unguri; Cetatea-Albă a Sârbilor la Români; Darol Djihad, Dar-ul-Djihard (Poarta Războiului sfânt) la Turci; Griechish Weissenburg (Cetatea-Albă grecească) la Germani.
Lăsând la o parte epoca oamenilor primitivi, acei de cavernă, cei dintâi locuitori cunoscuţi cari par a fi locuit această regiune a pământului, au fost Celţii. Obscuri şi liniştiţi, ei au trăit aproape 1 000 de ani, locuind această regiune până când cuceririle Sciţilor îi împinsese spre occident.
Mult timp în urmă, întărindu-se, ei reveniră, bătură pe Antariaţi, pe care îi găsiră ocupându-le locul, formară un mare imperiu, pe care-l întinseră până la Marea Neagră (al VI-lea secol a. Chr.)
În timpul acestei mari împărăţii, solul şi mai ales malurile Dunării, se acoperi cu oraşe. În al III-lea secol, însă o revoluţie ale cărei cauze şi detalii lipsesc cu totul, desfăcu acest colosal imperiu pentru a nu se mai forma decât naţiuni izolate cari au fost pe rând învinse de legiunile Romane.
Romanii au zidit o mare cetate pe locul ocupat astăzi de oraşul Belgrad. Ei au pus aci sediul legiunii a IV-a Flavia Felix.
În acest punct divinul Traian, trecu în revistă pentru prima oară, după concentrare, armata Romană ce urma să intre în Dacia.
*
Iată statul major a armatei romane la începutul primului război contra Dacilor:
Marcu Ulpiu Traian, împărat, comandant şef.
Garda imperială (formată din cohortele pretoriene)
Trupele din ambele Mesii:
Trupele din Mesia Inferioară
– Legiunea I Italică
– Legiunea V Macedonică
Tupele din Mesia superioară:
– Legiunea VII Claudia Pia Fidelis
– Legiunea IV Flavia Felix
Trupele din Panonia:
– Legiunea II-a Adjutrix
– Legiunea XIII Gemina Pia Fidelis
– Legiunea XIV Gemina Martia Vitrix
Cohortele auxiliare:
– Cohorta I Civicum Romanorul equitata
– Cohorta II Hispanorum
– Cohorta III Britanica
Cavaleria Numidă, Armata Rinului.
*
La organizarea imperiului, acest teritoriu făcea parte din Mesia superioară sau occidentală.
În al II-lea secol d. Chr. se semnalează în această localitate debutul emigraţiilor germanice.
În al IV-lea secol invaziunea Vizigoţilor lui Allaric. Către finele acestui secol Ostrogoţii lui Theodoric, împinşi de Huni, dobândiră permisiunea de a se stabili în această regiune, dar mai târziu ei au fost goniţi de Avari, cari erau aşezaţi pe ţărmul stâng al Dunării şi cari împingeau departe, în imperiu, incursiunile lor, pe ţărmul drept al Savei şi al Dunării.
În mijlocul secolului al V-lea expediţia Hunilor lui Attila.
În al VI-lea secol restabilindu-se autoritatea imperiului roman de Orient, la Belgrad, iar în anul 582, murind Tiberiu, urmă pe tronul Constantinopolului, Mauriciu; Baian, hanul Avarilor – cari formaseră un al doilea imperiu hun, compus din : huni, slavi, etc. – formând o armată tare, în peninsula Sirmiului, hotărî să atace pe Romani. El începu prin Belgrad (Singidunum de atunci), îl înconjură în o frumoasă zi de vară, timp în care locuitorii se aflau împrăştiaţi la câmp, lucrând agricultura.
Cu toate că oraşul era aproape deşert şi garnizoana luată fără veste, Romanii se bătură bine şi cu ajutorul locuitorilor rămaşi sau alergaţi de toate părţile, garnizoana făcu din Avari un mare măcel; la fine însă Avarii rămaseră stăpânii cetăţii pe care o jefuiră şi dărâmară.
Iustinian restabili cetatea din Ruine.
Slovenii, cari, deja la finele secolului al V-lea, începuseră să treacă Dunărea pentru a se stabili la sudul acestui fluviu, fac din nou progres. Populaţia romană se contopeşte cu ei sau se retrage în munţi.
Către finele secolului al VII-lea, Eracliu, împăratul Orientului, pentru a proteja frontiereele imperiului, contra prădării barbarilor, cheamă triburile slave care trăiau pe versantul nordic al Carpaţilor, către Vistula. Croaţii fură cei dintâi care veniră: ei ocupară Istria, până spre Spalato. Puţin în urmă (an 640) Sârbii îi urmară; ei, împrăştiindu-se ocupară, la început, Macedonia, apoi Bulgaria, în fine Bosnia şi Croaţia, populând ţările pe cari invaziunea Avarilor le devastase completamente, terminară prin a se stabili între Drina şi Timok.
La început, Sârbii au fost Vasalii Grecilor, cari îi chemaseră; apoi ai Bulgarilor. Cu încetul deveniră independenţi; ei aruncaseră sveranitatea lor împăraţilor din Orient şi formând o întinsă domnie, luară numele de regi, primind învestitura dela Papa. În acest timp, Belgradul, sub dinastia Nimanzilor, trece în mâinile Sârbilor, după ce în al X-lea şi XI-lea secol, fusese dominat, pe rând când de unguri, când de byzantini. Astfel: Sârbii sunt constrânşi, la începutul secolului al IX-lea, să recunoască supremaţia Bulgarilor. Dela 976-1014 Samuel ţarul Bulgarilor repune pe sârbi sub sceptrul său. În 1018 Împăratul din Orient, Vasile exterminatorul Bulgarilor, face din Serbia o provincie romană. În 1040, marele şef Boghislav Ştefan cu armele în mână, dă libertatea Sârbilor. Dela 1050 -1048 fiul său Mihail este numit rege cu aprobarea Papei Gregorio al VII-lea.
Harta Serbiei în timpul dinastiei Nemanja
Dela 1082-1085 Bosnia se reuneşte regatului Sârb. Întâia (1096-1099), a doua (1147-1149), apoi a treia (1189-1192) cruciată deschid drumul Belgradului şi a Constantinopolului. În 1151, împăratul Orientului Emmanuel, reduce din nou la ascultare Serbia şi Bosnia. În 1183 Sârbii se răscol sub ordinele marelui lor şef Ştefan Nemanja. Dela 1195-1224, fiul său Ştefan al II-lea este primul rege încoronat al Serbiei.
În acelaşi timp cu Sârbii, Bulgarii se revolt în înţelegere cu Românii (amestecătura locuitorilor primitivi cu Romanii, îi califică Lt. Col. elveţian H. Hungerbuhler în raportul său asupra războiului Sârbo-Bulgar, dela Belgrad la Maritza inferioară şi Agathopolis pe Marea Neagră).
Acest imperiu, care cuprinde mai toată Tracia, cu toată Macedonia, Albania, este apogeul puterei bulgare; dela 1275-1320 domneşte regele sârb Uroş Milutin. El cuprinde nordul Macedoniei şi al Albaniei. Ştefan Duşan (1321-1355) supranumit Puternicul, mai întâi rege, ia (1346) titlul de ţar al Sârbilor şi Grecilor. El este cel care zideşte pentru prima oară cetatea Belgradului, teritoriul căreia ’l supune în 1355, cu Bosnia, din mâna Ungurilor, întinzând oraşul destul de departe. Profitând de slăbiciunea împăraţilor greci, împinge cuceririle sale până la porţile Constantinopolului după ce în 1330 supuse pe Bulgari. Imperiul său se întinde dela Belgrad la Raguza şi Ianina, istmul de Corinth, dela Marea Ionică la Marea Neagră, cuprinzând mare parte din Tracia, Macedonia, Albania, Epir, etc. Acest imperiu reprezintă apogeul puterii sârbeşti şi rămâne visul de aur al aspiraţiunilor naţionale.
Cetatea Albă – Belgrad în secolul XVI
În 1356, el merse asupra Constantinopolului, în fruntea a 80 000 oameni şi poate că l’ar fi luat dacă nu ar fi murit fără veste. Speriat, Imperiul din orient cheamă, din Asia, pe Turci în ajutor.
Acesta a fost apogeul Serbiei: se poate lesne înţelege starea de prosperitate în care se afla Belgradul în acest timp.
În 1356, Voevodul Vucaşin, omoară pe ţarul Uroş, fiul lui Duşan şi punând mâna pe putere, reia titlul de Kral (rege). În 1366, Bulgarii se supun Turcilor, cari dela 1353 intraseră în Europa. În 1382, principii slavi, în urma luării Sofiei de Turci, se unesc în contra lor.
Unul dintre scuccesorii lui, Lazăr, demoralizat prin intrigile continue ale seniorilor feodali, al căror rezultat împiedică unirea tuturor eforturilor slave, după ce distruge Belgradul spre a nu mai fi un element de discordie între Unguri şi Sârbi este bătut la câmpia Mierlei (Kosovo-Polje) în sângeroasa luptă din 13 octombrie 1389 (Amselfeld, aproape de Novibazar) al cărui suvenir este păstrat în legende ca unul ce arată ziua căderii independenţei naţionale sârbeşti.
Făcut prizonier, Knreazul Lazăr este decapitat, dar şi Murat al II-lea, Sultanul învingător, este asasinat de un fanatic, Miloş Cobilovici, care se strecurase până în cortul său.
Sârbii au păstrat însă principii naţionali, sub numele de Despoţi. Succesorul lui Lazăr, fiul său Ştefan cel înalt, face din Belgrad pentru câtva timp, capitala sa şi unul din succesorii săi, Gheorghe Brancovici, cedează Belgradul regelui Sigismund, în schimbul unor citadele, în Ungaria şi mută reşedinţa sa la Semendria.
Poziţia admirabilă şi tare a acestei cetăţi, zidiă pe coline, excelenţa portului său, soliditatea zidurilor sale, a făcut mult timp din ea bulevardul Ungariei contra Turciei, care nu încetase a încerca posesiunea ei.
Aşa, în 1439, primul prinţ infidel care o atacă, a fost Amurat al II-lea. El veni, urmat de toate forţele sale, să asedieze Belgradul şi îl bombardă fără preget, timp de mai multe zile şi nopţi, cu turnuri a căror ghiulele erau de 100 de livre. O parte din fortificaţii fură răsturnate de proiectile şi Amurat crezu momentul sosit, de a se da asaltul general. Dar locuitorii juraseră să se îngroape sub ruinele patriei lor şi cu toate că Turcii, sub conducerea lui Ali (un căpitan), se răspândiseră deja în cetate şi se credeau stăpâni, se văzuseră deodată înconjuraţi de toate părţile de asediaţi, cari făcură din ei un spăimântător carnagiu şi-i aruncară înafara zidurilor cetăţii. Descurajat, de acest sângeros eşec – pierduse 17 000 oameni – Amurat ridică asediul pentru a intra în statele sale, după ce stătuse şapte luni înaintea cetăţii în care ilustră Colonelul Giovani de Ragusa.
Şasesprezece ani mai târziu, în 1456, Mohamed al II-lea, teribilul învingător al Constantinopolului, voi să termine cuceririle sale prin luarea Belgradului. Îl înconjură pe uscat. În capul unei înfricoşate armate, pe când flota sa îl bloca pe Dunăre. De partea cealaltă a fluviului se afla lagărul lui Ladislau, regele Ungariei cu o puternică armată.
Văzându-se în imposibilitate de a ajuta Belgradul, dacă nu ar fi împrăştiat mai întâi flota turcească, regele îmbarcă elita trupelor sale pe vase mari şi se aruncă cu atâta hotărâre în mijlocul vaselor inamice, că înnecă o parte din ele, puse mâna pe alta, iar restul îl împrăştiă în toate părţile. Acest succes deschizându-i comunicaţia cu Belgradul, el aruncă în cetate pe redutabilul Ion Corvin de Huniade ( Dracul Turcilor sau Dracul pentru Turci) şi pe Ioan Capistran, călugăr cordelier, trimis de papa Alexandru în Ungaria pentru a predica o cruciadă, care ridică moralul soldaţilor, mergând, la toate ieşirile, din cazul luptătorilor, cu crucea (crucifixul) în mână şi arătându-le coroana de martir suspendată deasupra capetelor lor dacă mueau pentru apărarea religiei.
Ion Corvin de Huniade
El se găsea totdeauna în mijlocul pericolelor. Obligând pe luptători să moară, decât să se retragă, trupele intrau totdeauna victorioase.
Sălbaticul curaj al soldaţilor lui Mahomet se sfărâmă înaintea acestui îndoit zid: devotamentul, geniul unuia şi exaltarea religioasă a celorlalţi. Cu toate acestea, artileria turcească practicând o largă breşă, musulmanii se arunc în cetate fără să încerce nicio rezistenţă. Dar calmul aparent acoperea o înşelătoare şiretenie de războiu lui Corvin: deodată, în sunetul trâmbiţilor, creştinii se precipit asupra Turcilor, surprinşi în trimful lor, îi înconjoară din toate părţile şi-i măcelăreşte teribil. În zadar Mahomet voeşte să oprească fuga soldaţilor săi; chiar el singur atins de o crudă rană, căci pierduse un ochiu, este antrenat de fuga lor; după ce, cei mai buni ofiţeri au căzut în luptă sau au fost răniţi, învingătorul Constantinopolului ridică cu ruşine asediul, după ce pierduse înaintea Belgradului mai întreaga sa armată şi cea mai mare parte din tunuri şi bagaje. Dar oraşul plăti, desrobirea sa, cu viaţa eroului care-l scăpase de furia musulmană: Ioan Corvin muri în urma rănilor (?) primite în cel din urmă atac al Turcilor, la 10 septembrie 1456.
În memoria liberării Belgradului, Papa Calistrat al III-lea institui serbarea anuală a Transfigurării Domnului (calendar catolic) pe care o puse de ziua de 6 August, aniversarea acelei retrageri a lui Mahomet. În acest războiu a apărut pentru prima oară semiluna pe însemnele armatei Otomane. Filip regele Macedoniei, înconjurând într’o noapte întunecată Bizanţul, luna apărând în formă de crai, lumină câmpul şi gărzile, descoperind mişcările trupelor Macedonene, ai cunoscători lunei, Bizanzinii puseră emblema craiului pe toate monumentele lor, emblemă adoptată şi de Mahomet la luarea Constantinopolului (Histoire de la Tuquie, p. 22).
Aceste umilitoare eşecuri ar fi trebuit să descurajeze pe urmaşii lui Mahomet, dar grea pentru sultani, cu atât ea excita mai mult ambiţia lor.
În 1493 Ali-Bey încearcă să surprindă cetatea Belgradului prin trădare. Paul Kinezul puse mâna pe trădători şi îi omorî prin diferite sisteme.
La 1494 Turcii încercând să asedieze Belgradul, Kinezul îi puse pe fugă.
În 1521 Suleiman al II-lea, dominatorul secolului său, întoarse armatele sale victorioase contra acestei chei a Ungariei, pe care o blocă mai întâi prin vizirul său.
El singur, plecă apoi la armată spre a-i grăbi operaţiunile de asediu. Geniul lui Corvin nu mai presida apărarea şi o artilerie formidabilă bătu zidurile în breşă timp de 6 săptămâni.
În urma a 22 asalturi furioase, a căror impetuozitate era îndoită prin prezenţa lui Suleiman, oraşul trebui să se resemneze la o capitulare pe care după executarea ei, Sultanul nu o respectă şi trecu garnizoana prin sabie.
A doua zi se duse la catedrală şi o transformă în moschee. Locuitorii unguri au fost trimişi peste Dunăre iar Bulgarii la Constantinopole, unde populară mahalaua zisă pe atunci „Bulgară”.
Într’o altă expediţie la 10 Noemvrie 1529 Soliman încoronă în Belgrad pe Zapolia ca rege al Ungariei, punând-ui pe cap coroana Sf. Ştefan.
În 1551 Meemet, paşa Belgradului nu reuşeşte să ocupe Timişoara.
La 20 Iunie 1566 Suleiman cel Mare trecând spre Viena soseşte la Belgrad în trăsură, unde primeşte pe Sigismund Ioan, fiul lui Zapolia, asigurând-ul de coroana Ungariei dând-ui şi câteva locuri peste Tisa.
Timp de două secole Poarta rămase stăpână pe Belgrad.
(…)» (1700 n.n.)
Asediul cetăţii Belgrad 1456 de către Imperiul Otoman condus de Mehmed al II-lea
SINGIDUNUM – BELIGRAD
Note de drum:
Reproducem aceste opinii de la alţii pentru ca să nu creadă sârbii sau bulgarii că noi le faricăm istoria, pentru că vrem să-i subjugăm.
Joc Căluş în zona Olteniei.
Peninsula Tracică sau Dacică, mai târziu Balcanică este leagănul a două seminţii, şi anume a grecilor şi a tracilor (dacilor). Tracii sau dacii erau socotiţi ca a doua populaţie din vremea lor, ca număr, după indieni. Asta o spun ca să audă şi sârbii.
Primul nume al dacilor se atribuia păstorilor sau ciobanilor, care mai târziu se identifică cu primii creştini. Turcii au intrat în Europa fiind chemaţi de greci să-i apere de sârbi, care-i ocupaseră. Încetul cu încetul turcii ocupă întreaga peninsulă Balcanică inclusiv pe sârbi la 1389. Puterea turcilor era atât de mare încât ostaşul obişnuit avea dreptul să taie capul creştinului şi să-l pună în traista ce-i atârna de gât, ca să ceară răsplată de la sultan. Cu cât cineva avea mai multe capete tăiate de creştini, cu atât era mai admirat şi dăruit de turcii bogaţi, socotindu-i pe aceştia nişte viteji. Capetele erau expuse pe zidurile Constantinopolului înfipte în pari, ca să arate măreţia unui imperiu. Aşa era obiceiul la turci să-şi poarte sabia şi să aibă o traistă la gât în care să ţină capete de creştini. De la turci au luat obiceiul şi sârbii care tăiau capetele răsculaţilor răniţi ce puteau cădea în mâinile turcilor.
Turcii şi albanezii numeau pe păstorii vlahi sau aromâni «ciobeni» sau «ciobani». Aceasta este evoluţia semantică, până mai târziu în Evul Mediu, când cei care păzeau oile şi vitele erau vlahii, pe care românii îi numeau «păcurari», cuvânt care se aude şi azi, nu departe de valea nilului, pe valea unui pârâu, care se cheamă Ţara Pecurarilor vlahi (Vlahia Pecurarilor).
Sârbii au împrumutat de la români cuvântul «pastir». De fapt ocupaţia sârbilor nu era păstoritul, ci pescuitul şi agricultura. Unii dintre cărturarii lor recunosc că au ceva din cruzimea mongolilor, de aceea există o zicală reprodusă în mai multe manuale şi studii: «Dacă zgurmi pielea rusului, dai de pielea originară a strămoşilor lor din Mongolia de odinioară».
Sârbii sunt şi ei nişte fraţi ai ruşilor şi nu trebuie să ne mire unele crime de genocid care s-au săvârşit în trecut şi se săvârşesc şi în prezent.
Mai târziu sârbii, bulgarii şi grecii împrumută obiceiul de la turci ca să considere că cetăţeanul statului – proprietatea statului sârbesc, grecesc, bulgăresc etc., şi că statul are drept de viaţă şi de moarte asupra cetăţeanului; de aceea oricine putea fi ucis de un altul dacă era bănuit că a trădat statul sau credinţa creştină. Acest lucru se poate vedea şi azi – avem probe cum e cazul Cameniţa Mică, acum 2 ani când un român este omorât de un sârb asistat şi de preot (sârb) la miezul nopţii, pentru că a fost găsit în cârciuma satului cântând româneşte. Crima s-a comis, iar criminalul nici astăzi nu este judecat, ci este liber la Belgrad, deci se consideră că s-a produs actul criminal în interes de stat. Nici oamenii care au fost de faţă în momentul săvârşirii crimei n-au curajul să depună mărturie împotriva unui sârb naţionalist, iar despre preot, nici nu a fost certat de superiorii săi pentru că este complice la crimă, pentru că românii sunt trataţi ca nişte prizonieri pe viaţă, iar sârbii i-au expropriat şi de dreptate. Culmea ironiei este că s-a găsit nodul în papură care dezleagă misterul: anume, Preşedintele Mişcării Românilor din Serbia, Dl. Dimitrie Crăciunovici a fost chemat în judecată pentru calomnie, întrucât a lansat zvonul că cei doi sârbi (preot şi naţionalist) sunt vinovaţi. Procesul D-lui Crăciun este în curs de judecată. Statul şi mass media, nici azi n-au dat publicităţii numele celor doi criminali, iar familia defunctului n-a avut îndrăzneala să-i cheme în judecată pentru omucidere pe cei doi «oficiali-criminali de stat». Cititorul nostru neavizat, fie el om politic, fie cetăţean de rând încă nu s-a trezit ca să afle ceva din psihologia poporului slav.
Până aici am publicat partea cea mai veche despre istoria cetăţii Beligradului cam până la 1700, când Serbia nu exista pe hartă. Scopul nostru este să arătăm adevărata faţă a istoriei, încât şi sârbul şi românul şi neamţul şi alţii să înveţe ceva din trecutul acestor popoare balcanice, dintre care unele s-au menţinut prin desele războaie cu turcii; aşa a fost Valahia şi Moldova, Ungaria, Austria, etc.. Sârbii dau buzna în faţa istoriei ca să arate că sunt cei mai vechi pe faţa acestui pământ, deşi ei, cu ţară defiinţată, tot timpul s-au ocupat în mod paşnic, cum să acapareze alte teritorii din nordul Serbiei vechi, ca să ajungă la Niş şi la Belgrad să ocupe cu populaţie sârbească Banatul şi Voivodina. Sârbii au ajuns prima dată să pună capitala de la Kraguievac la Belgrad. Până aci fusese prima capitală la 1833 în oraşul pe atunci aproape românesc Pojarevac (Podul Lung).
Primele date statistice arătau că Belgradul era o fortăreaţă turcească, iniţial construită de romani, când s-a numit Singidunum, iar la 1833 capitala încă era la Pojarevac în mijlocul românilor timoceni, iar la 1849, după savantul sârb Iovan Petrovici, oraşul Kraguievaţ, unde s-a mutat capitala, era locuit de aromâni; sârbii îi ziceau Cinsarska Varoş-Oraşul Aromânilor. Deci şi această localitate, locuită de neamul nostru, devine capitala Serbiei. În anul 1849, capitala se mută pentru prima dată la Belgrad şi avea un sat lăturalnic în faţa cetăţii de vreo 3 000 locuitori dintre care numai câţiva sârbi. Pe la anul 1876, francezul R. Gambetta, voind să afle pe unde se întind românii şi aromânii din Balcani, a făcut o călătorie, iar la Belgrad, când a sosit, nimeni nu cunoştea un cuvânt franţuzesc, înafară de un bătrân «Nuşu» aromân. Acesta a rostit cuvântul de bun venit; administraţia din Belgrad avea 14 consilieri, dintre care «2 sârbi şi 10 vlahi», probabil proporţional cu numărul populaţiei, după originea etnică.
Prima statistică cunoscută a fost la 1900 când Belgradul avea 65 100 locuitori, la 1905 – 80 000 locuitori, iar în 1914 când a început I Răboi Mondial peste 100 000. După câte îmi amintesc pe la anul renaşterii Serbiei, 1833 număra aproximativ 800 000 suflete, din care românii din Timoc erau, după unii 1 la 6 sârbi, iar după alţii, 1 la 10 sârbi. Deci aceasta este imaginea, aproape exactă a densităţii populaţiei din Serbia, care astăzi, s-a întărit atâta încât nu se mai iubeşte sârb cu sârb; sârbii din Muntenegru s-au declarat independenţi, din Bosnia şi Herţegovina la fel, însă ei pun bază, nu pe sârbii din Sandjak sau pe ungurii din Vojvodina; ci pe românii dintre Morava-Timoc, pe care i-au poreclit cu un nume medieval «vlah», cum de pildă este «maghiar» pentru ungur, «şvab» pentru neamţ», «muscal» pentru rus, «vlah» şi pentru italian sau altele. De aceea ei îşi permit astăzi să spună că sunt primii în Balcani, iar românii sunt cel mai ignorant popor cu o limbă urâtă, leneşi şi hoţi, pe când ei sunt modelul pe care ar trebui să-l înveţe toţi europenii; în şcoli, educatorii lor când vorbesc de neamul românesc, învaţă copiii şi îi educă să urască limba română şi neamul din care se trag şi că e ruşine să fii român. Aceasta este îndeletnicirea şcolii şi bisericii sârbeşti. Copii au învăţat în şcoli sârbeşte şi bulgăreşte, încât nu mai învaţă limba maternă de la părinţi. Am arătat în alte articole că părinţii, încă de sub comunişti erau obligaţi să vorbească limba oficială (sârbă/bulgară) şi să le fie ruşine să vorbească româneşte. Acest lucru se vede şi azi. Ei sunt convinşi că acest pământ cândva a fost sârbesc, iar sârbii au fost poporul cel care a condus peste tot.
Partea II
Harta Banatului
Continuăm în Partea a II-a cu mărturii despre trecutul acestei fortăreţe romane şi turceşti.
«Electrorul de Bavaria, numit de împăratuş Leopold, general al armatelor imperiale, a fost însărcinat să cucerească această cetate dela Turci. După ce-i bătu, trecând Sava, el asedie Belgradul la 30 iulie 1688. O înfiorătoare canonadă, care dură 25 de zile făcu ca zidurile să se surpe din toate părţile; comandantul turc refuză să se predea. La 6 septemvrie s’a dat un asalt general; de ambele părţi au fost atacuri grele şi puţin a lipsit ca imperialii să piardă partida. Atunci Electorul în capul trupelor împreună cu prinţul Eugeniu se aruncă la atac însufleţind soldaţii. Chiar Electorul este rănit la cap. Dar în fine Germanii pătrund în Beşgrad, pe care îl inundă în sânge; 5 000 eniceri sunt trecuţi prin ascuţişul săbiei şi o mare cantitate de material devine prada învingătorului. Această frumoasă cucerire, răspândi bucurie în tot impriul, bucurie însă de scurtă durată.
În acest an nu se mai vorbi pe frontiera creştinilor, decât de faimosul bandit asiatic, numit Ieghen Paşa, care devenise o tristăcelebritate în provinciile asiatice prin asasinatele sale. Împreună cu Rustam-Paşa, adunară cât mai multe trupe şi au încercat chiar să împiedice pe Electorul de Bavaria să treacă Sava; dar artileria imperială le strică întreprinderea şi podul ce-l făcuseră Turcii servi chiar imperialilor, cari trecând Sava, cum văzurăm, asediară şi luară Belgradul.
În 1595 pe când Sigismud principele Transilvaniei înconjurase Timişoara, un corp din armata sa observa Belgradul. Ameninţat de 21 000 de Turci ce veneau din această parte, el detaşează două divizii spre a întări corpul său de observare. Atacă şi aruncă pe Turci către Panciova, de unde aceştia trec la Belgrad.
La 25 Decemvrie Sultanul Amurat al Iv-lea, supărat pe vizirul său Kara-Mustafa pentrucă fusese bătut de Sobieschy la asediul Vienei, puse să-l sugrume la Belgrad iar capul îi fu trimis la Constantinopole şi prezentat apoi pe o tavă de argint.
În anul 1690 marele vizir, Mustafa Kiupruly s’a prezentat înaintea Belgradului, în capul unei armate mari şi l-a blocat. De opt zile artileria sa fulgera cetatea, când o bombă căzând pe o magazie cu pulbere a făcut-o să sară în bucăţi, cu toate casele dimprejur şi o parte din ziduri. Turcii profitând de dezordinea ce acest accident răspândise printre asediaţi , se arunc cu impetuozitate la un asalt disperat (8 oct. 1690); 700-800 oameni comandanţi de generalulu D’Aspermont şi ducele de Croi, reuşiră să scape, traversând Dunărea; dar alţii 6 000, care nu putuseră găsi vreo ieşire, au căzut sub fierul musulmanilor, împreună cu cea mai mare parte din locuitori.
Cum se vede, vizirul n’a pus mâna pe această cetate decât printr-o izbitură cerească, pentrucă bomba incendiase magazia cu pulbere. Fără aceasta, toate invenţiile artei, nu ar fi putut dispune această cetate să se predea, pentrucă armata otomană nu dispunea de provizii şi la finele lui octomvrie sezonul era foarte înaintat.
În 1694 Ducele de Croi, profitând de deplasarea armatei turceşti încearcă din nou să cucerească Belgradul. Artileria şi minele au jucat un rol atât de mare că în 8 zile toate uvrajele avansate erau reduse în pulbere. El se prepara să dea asalt, când marele vizir se arăta, cu o puternică aramtă şi-l sili să ridice asediul.
Această strălucitoare cucerire era rezervată principelui Eugeniu de Savoa, marele căpitan, devenit spaima Europei şi a Asiei.
Soarta tuturor fortăreţelor importante, situate pe extrema frontieră a statelor puternice şi războinice, este de a fi expuse primelor lovituri când războiul izbucneşte între suveranii lor, – cum era Belgradul, cum va fi Galaţi, Belgradul viitorului.
În anul 1690 când Turcii reluară Belgradul găsiră parapetul reparat şi partea din afară cu un drum acoperit, terminat.
În 1693 imperialii, revenind la asediu, găsiră tot perfecţionat şi ameliorat. Numitul Cornaro, născut în Candia şi care servise în timpul asediului, în această cetate, în calitate de inginer, avusese direcţia acestor lucrări. Acest ofiţer trecuse în serviciul împăratului german, de unde până atunci fusese în serviciul său. Turcii îl plătiră cu sume mari şi el mări fortificaţiile cetăţei, pe care le construi după adevăratele principii ale artei. A fost primul care a învăţat pe Turci nu numai modul de a construi apărări dar încă a grăbi lucrările şi a căptuşi uvragele.
El a a vut sub comanda sa mai mulţi greci şi armeni, pricepuţi. În orice caz, în întrebuinţarea şi prepararea minelor, fuunul din cei mai buni elevi ai cavalerului Verneda, în Candia.
La 6 august 1697 Sultanul sosi la Belgrad. Turcii meditau un asediu, nedeterminat încă, pentru care scop ei întruniseră împrejurul Belgradului toate cele necesare. Flota lor, după Dunăre, era de 16 galere, 30 fregate şi 60 şeice. Cea mai mică din galerele lor purta 10 tunuri şi 150 oameni.
Mai întâi ei trecură Sava, având aerul să se îndrepte spre Petru Waradin. Dar curând înţelese că, înainte de a asedia această cetate trebuia să distrugă Titul, care le putea deranja comunicarea cu Timişoara şi servi imperialilir de magazie. Ei au luat-o deodată spre dreapta, pentru a trece Dunărea.
După bătălia de la Zenta, principele Eugeniu trecu Sava în Bosnia, pe care, timp de 18 zile, o distruse şi prădă. În ea găsi mari comori, mai cu seamă în oraşul Serayevo (Bosnia-Serai).
La 1716 imperialii hotărându-se să atace pe turci şi începând pregătirile lor, Turcii se strânseseră şi ei la Belgrad, în tot cursul lunei Iulie. La 15/26 şi 16/27 Iulie, ei trecură Sava şi campară între Semlin şi Banostza. LA 21 Iulie (1 August) ei înaintară la Salan-kemen şi la 2 August st. N. la Carloviez. Puţin în urmă ei fură complet bătuţi de principele Eugeniu de Savoia, la Petru Wardain, în ziua de 5 August 1716.
Trecerea Dunării. Asedul şi bătălia dela Belgrad din ziua de 5/16 August 1717.
Imagine conţinând asediul Belgradului la anul 1717
După bătălia dela Petruwaradin şi cucerirea Timişoarei, totul părea a invita pe Majestatea Sa Imperială şi Catolică, a îndoi generoasele sale eforturi contra inamicilor comuni şi perpetui ai numelui creştin şi a-i promite un succes fericit. Turcii nu mai apăreau. Generalul se cavalerie Contele de Mercy, lăsat la Timişoara de serenisimul şef (principele Rugeniu), pusese mâna pe Panciova, Uj-Palanka (vechea Lederata) şi Meedia, trei mici cetăţi, deopotrivă necesare pentru siguranţa Banatului şi să înlesnească drumul altor cuceriri.
Panciova era (1717) o palancă situată pe Timiş, la o jumătate de oră de locul unde acest râu intră în Dunăre şi la două ore de Belgrad. Nova (uj) Palanca era o altă palancă, situată câteva leghe mai la vale, pe gârla, Kanatia, are o învecinează şi care se varsă şi ea în Dunăre; Mehadia a tria palancă, care înaintează mai mult ca Uj-Palanca spre răsărit, se găseşte în munţii cari despart Banatul de România. Câte trei aceste cetăţo se încinară la discreţie şi ai fără nicio rezistenţă, ademenite prin dulceaţa învăngătorului, care sudese aplicată garnizoanei Timişoarei şi ale cărei bune efecte le încercară şi ele.
Eugeniu de Savoya
Contele de Mercy caută să ocupe şi Orşova, cetate pe Dunăre nu departe de meedia şi compusă din trei forturi, câte unul de fiecare ţărm (Carol s. Şi Elisaveta d.) şi al treilea în insula Ada-Kaleh.Dar informându-se că garnizoana era hotărâtă să se apere la disperare, el se retrase: fie pentru motivul că nu avea destule forţe, pentru o întreprindere atât de mare, fie că de altă parte,
sezonul era prea înaintat. Cu toate acestea, el aşeză cartierele sale pe Dunăre, în lungul fluviului: dreapta la Panciova şi stânga la Uj-Palanca şi pentru a-şi asigura mai bine aceste două posturi el le repară întăririle.
Serenisimul prinţ, Eugeniu de Savoia, medita de atunci asediul Belgradului şi în acest scop contele de Mercy primi ordinul de a stabili un depozit de făinoase şi să caute un punct avantajos pentru ca armata să treacă Dunărea. El îşi îndeplini această datorie cât se poate de exact şi mai fericit.
Depozitul fu format la Panciova, iar trecerea descoperită ceva mai jos de îmbucătura Timişului, la punctul numit pe vremuri Homolyen. Ţărmul era foarte lesne de apropiat. Nicio înălţime nu-l domina şi era dispus aşa ca atunci când va fi abordat, să se găsească înaintea sa o baltă de 800 de paşi, paralel cu Dunărea, care nu permitea inamicului să presupună debarcarea. El informă pe prinţ, care venind apoi, în persoană, aprobă ideea.
Aceasta era la 9/20 Mai. Prinţul sosi la Petruwaradin la 10/21 şi nu se opri decât timpul strict necesar pentru a da ordinele sale. El se întoarse la 17/28 şi trupele se adunară, parte la Futack, unde se afla chiar prinţul în persoană. Unirea se efectuă la 3/14 şi a doua zi 4/15 Iunie, trecerea îşi începu executarea. Cu mult înainte contele de Mercy avusese grijă să pregătească la Opova, o mulţime de bărci şi de şeici. Se ambarcaseră în ele 25 batalionae şi 25 compănii de grenadieri; toate aceste susţinute de trei mari vase de război, cari, sosiseră seara la Panciova. Turcii aşezaţi ici şi colo, pe înălţimi, în număr de câteva mii oameni, făcură toată noaptea focuri mari, pentru a inspira groază imperialilor, făcându.i sp creadă că erau numeroşi şi că se pregăteau pentru apărare; dar strategema lor nu aduse nicio schimbare în măsurile luate de imperiali.
În zorii zileo, la răsăritul soarelui, totul se puse în mişcare. Grosul armatei plecă pe uscat, către locul unde puntea avea să fie construită şi detaşamentul pe apă, pentru a merge unde generalul Mercy avea să- conducă. După două ore de navigaţie, ajunseră la gura Timişului, de unde se văzu flota Turcilor, care era ceva mai sus, la ancoră. Cum această flotă turcească ar fi putut tulbura debarcarea şi comunicaţiile, imperialii lăsară aci, pentru a observa, unul din cele trei vase de războiu, pe când cu resul continuară a rama către locul destinat pentru debarcare. Acolo se opriră şi se puseră în ordine. După obiceiul lor grenadierii s’au aşezat la avant-gardă; cele 25 batalioane urmară iar cele două vase de război deschideau drumul acestei războinice flote. În această ordine ajunseră la ţărm, cu drapelele desfăşurare şi cu tobele bătând, soldaţii servindu-se de lopeţi (de fortificaţie?) pe lângă rame pentru a se mişca mai iute. Totul arăta o miraculoasă bucurie.
Inamicul din contra, surprins de îndrăzneala şi de bună ordine a acestei treceri, nu se opuse. El abandonă posturile sale şi înainte chiar ca descinderea sa să aibă loc, se văzu ienicerii, cu drapelele lor, luând drumul Belgradului. Cinci, la şase sute spahii, numai, se prezentară pentru a se hărţui după modul lor, dar ţinuţi în respect de tunurile vaselor şi în urmă chiar de acelea ale trupelor, ei urmară curând exemplul ienicerilor şi lăară imperialilor câmpul liber. Aceştia au petrecut noaptea sub arme, acoperiţi de caiilor de friză li întorşi cu faţa către părţile de unde inamicii puteau veni la ei.
Ei nu pierdură nici un om în toată această acţiune care se perecu fără cea mai mic confuzie, într’atât Vontele de Mercy dispusese toate lucrările în bună orânduială. Cu toate acesea, se lucră la un pod de vase, pentru trecerea armatei şi la miezul nopţii fu terminat.
Imperialii campară la Viznissa (Visnitca) unde rămăseseră două zile. Nimic nu grăbea. Voiau să recunoască ţara. Inamicii nu se adunaseră încă. Măsurile se pteau lua fără ncicio jenă.
LA 8/19 Iunie armata înaintă şi Belgradul fu învestit. La acest nume orice om de stat sau de rzboiu, va concepe mai întâi ideea uneia din acţiunile ceke mai iportante. Căci care e omul, care să aibă ceam mai mică idee di lume, care să nu ştie că (pe acea vreme) Belgradul era prima şi cea mai considerabilă cheie a întregii Ungarie li că ea poate deschide infidelilor porţile spre a intra în ţările creştinilor şi acestor din urmă, de a intra în acelea ale infidelilor. Dar se ba vedea mai bine în urma descrierii pe care noi trebuie sp o facem: Belgradul, altădată capaitala Serbiei şi reşeinţa vechilor săi regi, este situalt pe un unghiu de pământ care se formază dinspre miază-zi, prin intrarea direct la nord. Astfel oraşul este mărginit la west cu Sava; la est cu Dunărea, iar la nord cu confluenţa celor două râuri. Nu se poate acosta decât pe la sud.
Trei insule înguste şi lungi erau situate puţin mai sus de mijlocul Dunării, aşa că puteau închide, cu înlesnire trecerea bărcilor, cari vroiau să coboare su să ridice fluviul. Cele două mai mari erau separate, una de alta, printr’un canal care servea de port oraşului. Era un mic golfuleţ care neavând nicio întindere şi nicio adâncime, nu putea adăposti decât câteva bărci uşoare. Turcii aceau în insule şeicele şi celelalte batismente de război. Ei mai aveau în ele un fort şi alte retraşamente.
Harta Belgradului în Iunie 1717, în timpul bătăliei cu turcii.
De altfel, Belgradul se atunci nu putea fi împărţit în trei părţi: castelul, oraşul de jos şi foburgurile. Oraşul ocupa partea cea mai de jos şiu înaintată a unghiului, găsindu-se astfel scăldat de o parte prin Dunăre şi de cealaltă parte prin Sava. Foburgurile, destul de spaţioase erau din spre partea câmpiei iar castelul era la mijloc. Terenul este foarte ridicat şi panta sa era foarte înclinată de spre partea oraşului de jos. Despre partea foburgurilor ea era foarte dulce. Pentru acest motiv în acea parte întăririle erau mai tari. Se vedea o curtină flacantă de două sau trei bastioane: un uvraj înaintat şi un retranşament exterior.
Terenul împrejurimilor Belgradului este foarte neegal, zice muntos. El constă din o mulţime de înălţimi amestecate cu multe râpi, drumuri scobite şi văi. Cel mai apropiat din foburguri, este cel mai jos, celelalte îl domin, dar el este spaţios şi destul de plan. Armata se aşeză pe aceasta, stânga către Sava şi dreapta către Dunăre, frontul din spre câmpie cu spatele către cetate. Zilele următoare au fost întrebuinţate la lucrări, la construirea unui pod pe Sava, a perfecţiona pe cel de peste Dunăre şi a le întări pe amândouă prin două capete de pod.
Lucrul n’a fost deloc uşor, căci s’a dat acestor lucrări toată puterea şi frumuseţea pe care timpul şi locul le-a permis. Liniile de apărare se întindeau dela un fluviu la altul şi capetele de poduri erau închise în ele.
Se mai formă un lagăr de câteva mii de oameni la Semlin sub comanda Locot. Feld Mareşal Conte de Hauben, pentru a asigura comunicaţia cu Peter Waradin, de unde mai trebuia să sosească cea mai mare cantitate de provizie şi un alt lagăr de cinci bataloane şi cinci sute de cai, dincoace (nord) de Dunăre, la capul de pod, sub comanda Colonelului Conte de Neyberg.
Patru corăbii de război au fost aşezate în lungul Dunării, în poziţii de unde ar fi putut supraveghea operaţiunile pe care Turcii din Belgrad le-ar fi putut face pe apă. Primele două din amonte – St. Carol şi St. Leopold – aceleaşi cari serviseră la trecerea Dunării au fost lăsate între Belgrad şi pod, sub comanda căpitanului Swindeman şi celelalte două – St. Francisc şi St. Ştefan – comandate de căpitanul Storck au ancorat vis-a-vis de lagărul de la Semlin.
Vasele n-au rămas mult timp fără a avea ocazie de a se semnala. Elel au fost atacate, la 8 Iulie (st.n.) de cinci galere turceşti, cu mai mult de 40 şeici sau alte bastimente şi lupta dură o oră, dar inamicii au fost respinşi. Turcii au pierdut aci mai mult de 200 de oameni iar din partea imperialilor n’au fost mai mult ca 20 morţi şi răniţi. Li s’a scufundat şi o galeră, iar patru din şeice au fost stricate.
Planul cetăţii Belgrad la anul 1730
Partea III
Pe harata aceasta apare Provincia autonomă Margina singura recunoscută în Imperiul Otoman între 1560-1833, cu principi români – Mişu Karapancea cu soţia Sara
Semnalăm cititorului că autorul acestui studiu unic despre punctele importante de pe Dunăre Mih. D. din 1943, de la pagina 41 la 54 sunt citate evenimentele militare fără ca să se pomenească de cuvintele «sârb» şi «Serbia». De fapt, veţi observa că sârbii ajung la Belgrad ca să o numească capitală, abia în anul 1849, acum 161 de ani. Vom continua, însă, partea a III-a a acestui articol, oprindu-ne la pătrunderea spre Belgrad a revoluţionarilor sârbi în frunte cu Karagheorghe; o baladă populară sârbească, vorbind despre un atac asupra unor spahii (latifundiari turci) spune că aceasta este opera «Ono vlase cod Fazlibase» (Acelui valah al lui Fazlibaşa) la care fusese slugă.
Karagheorghe
De fapt Karagheorghe era un vlah/român din Muntenegru, după o variantă, mama lui numindu-se Stanca din familia Catana; după alte variante ar fi urmaşul unei familii din provincia Şumadija, satul Vişevac. La anul 1787 este pomenit că se refugiase cu familia la Sirmium pe râul Sava, întrucât pe acele vremuri turcii urmăreau pe sârbi şi uneori îi omorau, expunându-le capetele în faţa palatului imperial de la Constantinopol.
După nume, ar fi aromân şi din această familie se trage şi familia regelui Alexandru I, soţul principesei Mărioara, fiica regelui Ferdinand I al României. Aceasta este părerea noastră, pentru că nimeni nu a cercetat cu de-amănuntul biografia acestui mare personaj. Mai precizăm că Serbia de la 1389, Câmpia Mierlei, până la anul 1833 n-a existat ca stat; deci sârbii pot apărea ca luptători izolaţi, haiduci, răsculaţi, revoluţionari sub comanda lui Karagheorghe, iar la 1817 i s-a tăiat capul cu toporul de către finul său.
Prin urmare, de la pagina 41 la 54, are loc descrierea războaielor între imperialii Austrieci, care vroiau să reocupe Belgradul de la Turci. Deci trecem de la pagina 41 la pagina 54 şi continuăm Partea a III-a.
Istoricul Principalelor Puncte pe Dunăre
Dela Gura Tisei Până la Mare
Pe Coastele Mării
Dela Varna la Odesa
(Bucureşti 1943, pp. 41- 54)
de
LT. – CL. IONEL MIH. DRĂGHICESCU
Hartă conţinând legenda românilor în ţările din Europa, din perioada actuală
La 1804 Gheorghe Czerni (Cara Gheorghe) sau Gheorghe cel Negru, un sârb care îşi făcuse o reputaţie de soldat, în armata austriacă, fu desemnat ca şef al insurgenţilor.
La 12 Septemvrie 1806 Sârbii pun mâna pe oraşul Belgrad, apoi pe cetate, în care turcii aveau o mică garnizoană, o turnătorie de tunuri şi o fabrică de alte ustensile de războiu.
De astădată, deşi cel puţi parţial, sentimentul naţional – „ce se păstrase până atunci în fundul pădurilor, în mănăstiri şi în acele bande de haiduci, pe care cruzimile enicerilor, unite cu prădările stăpânilor ţărei, contribuiau a le mări şi întreţine” – triumfă. Lupta a fost crudă şi desperată. Ani întregi sângele curse şiroaie; în fine Turcii au fost alungaţi.
Dar dacă patriotismul era înflăcărat, totuşi Sârbii pătară, într-un mod nedemn, succesul lor. Când intrară în Belgrad „orice turc care refuza botezul, murea în cele mai crude torturi”, copiii erau tăiaţi în bucăţi, iar femeile, se spintecau sau erau duse sclave.
Dumnezeu a făcut pe omul incult, spre a justifica ferocitatea fiarelor sălbatice…
La 1807 a doua campanie contra Turcilor sub comanda lui Kara-Gheorghe.
În Ianuarie, Austriecii crezând că Belgradul va cădea în mâinile Sârbilor şi ca nu prin ei, să cadă şi în mâinile Ruşilor, oferiră Turcilor să-l ocupe ei …
Acesta era numai un pretext, devreme ce Ruşii separaţi de Sârbi, prin o mare armată turcească, era imposibil, de a pune, cu uşurinţă mâna pe el.
La 29 Ianuarie (10 Februarie) 1811 Sârbii, cu ajutorul Ruşilor iau Belgradul.
În anul următor, 1812 însă, Turcii având avantaj asupra Ruşilor, reiau oraşul. După reintrarea Turcilor, excesele nu mai cunoscuseră nici o margine.
În 1813 are loc a patra campanie, a Sârbilor contra Turcilor, sub Kara-Gheorghe.
În acest an (1813) Kara-Gheorghe, abandonat de Rusia şi de proprii săi companioni de arme, este silit să fugă în Basarabia, unde este închis. Turcii ocupă din nou Serbia. Reintrând, câţiva ani în urmă în ţara căreia el Kara-Gheorghe, îi fusese primul liberator, fu asasinat la Semndria.
La 1815 Miloş Obrenovici excită din nou pe Sârbi, la Tacova, la o nouă răscoală şi ia comanda insurgenţilor, cu succes. În acest timp, Turcii acopăr foburgurile Belgradului cu edificii şi restaurară cetatea, care, către 1820 deveni formidabilă.
Miloş Obrenovici
La 1817 Miloş este recunoscut de Poartă ca prinţ ereditar al Serbiei. Principatul rămâne vasal Turciei, căreia avea a-i plăti un tribut anual.
Energica impulsiune a lui Miloş şi sprijinul Rusiei, susţinu 15 ani lupta şi negocierile. Ca rezultat al tratatului din 1829, dintre Rusia şi Turcia, la 3 August 1830, Turcia recunoscu autonomia completă a Serbiei şi Miloş obţinu de la Poartă un firman care-i acordă titlul de principe (Kneaz) ereditar, pe care adunarea naţională (Scupcina) îl conferise.
La 1839 prinţul Miloş abdică în favoarea fiului său Milan. Acesta moare, după ce domneşte trei săptămâni. Al doilea fiu a lui Miloş, Mihail urmează la domnie.
La 1839 oraşul Belgrad devine capitala Serbiei, iar citadela rămâne ocupată de o garnizoană turcească, tare de 4 000 oameni, în virtutea Hatişerifului din 1834.
Către finele deceniei a III-a, paşalâcul Belgradului era dat acestui Yusuf care subscrisese ruşinoasa capitulare pe Varna, în războiul din 1828-29. Altădată Padişahul i-ar fi trimis fatalul cordon, dar acum pentru a plăcea învingătorilor, el trebuie să păstreze bunele sale graţii pentru omul care îl trădase!
Gonit de o insurecţiune, la 2/14 Septemvrie 1842, Mihail fuge, latatăl său, la Viena. Alexandru al II-lea fiu (alţii zic nepot) a lui Kara-Gheorghe care fusese asasinat şa Semendria, este chemat şa tron, în etate de 18 ani. Între altele, el constui o fabrică de arme la Kragujevatz.
La 1853 Ruşii susţin pe faţă propaganda călugărilor slavi contra acestui principe. În acest timp, sunt de însemnat disputele de domnie, ale descendenţilor celor două familii: Obrenovici, – pusă mai direct sub influenţa panslavismului – şi acea a lui Kara-Gheorghe (independentă de orice influenţă străină).
La 1856 tratatul de la Paris, prin art. 28, declară imunităţile şi privilegiile acordate Serbiei, puse în viitor sub garanţia colectivă a puterilor şi prin art. 29, oprea orice intervenţie militară străină, fără vreo înţelegere prealabilă între puterile garantate.
La 10/22 Decemvrie 1858 Scupcina voeşte abdicarea lui Alexandru Kara-Gheorghe; acesta fuge noaptea în cetatea Belgradului şi se pune sub protecţia armatei turceşti. Scupcina ridică din nou pe Miloş la demnitatea de Principe-suveran şi ereditar al Serbiei, care – deşi era de 78 ani, deşi era incult şi violent, deşi nu ştia nici scrie nici ceti, deşi în conversaţie intimă Sârbii îl numeau principele ţăran, dar – corespundea momentan dorinţelor ţării.
În anul 1859 Alexandru fiind declarat depus de adunarea naţională , renunţă la tron şi căută un refugiu pe teritoriul austriac. Aproape 80 ani, Principele Miloş se urcă din nou pe tron.
Mihail Obrenovici, fiul
lui Miloş Obrenovici
În 1860 Miloş moare, fără a putea reuşi să-şi execute planul său, de a da semnalul unei insurecţii generale a tuturor rajalelor (supuşi creştini ai Turciei) contra dominaţiei otomane. Fiul său Mihail pune mâna a doua oară pe putere. El este fondatorul miliţiei sârbeşti.
În Iunie 1862 oraşul Belgrad este bombardat de Turci, din citadelă, din cauza unei certe armate, provocată cu ocazia unei discuţii între copiii sârbi şi soldaţii turci, care îşi disputau dreptul de a lua mai întâi apă dela o fântână? Un copil este omorât şi o luptă sângeroasă se încinge între Sârbi şi Turci. În ziua de 5, Turcii sunt înconjuraţi în citadelă de unde ei bombardează oraşul. A doua zi 6 iunie se încheie un armistiţiu.
După propunerea guvernului francez, o conferinţă se deschise la Constantinopole, care se ocupă cu găsirea mijloacelor de a împiedica repararea unor asemenea fapte. Turcia primeşte cu reprezentanţii puterilor care au subscris tratatul din 1856, un compromis prin care evacuază 2 din 6 fortăreţe (2 Sept. St.n.), pe care avea dreptul să le ocupe şi deţine, dar menţine dreptul să păstreze în alte patru cetăţi, garnizoane turceşti (8 Septemvrie st. N.).
Astfel, Belgradul fiind din aceste din urmă, în 1863, neînţelegerile continuă între Sârbi şi Turci. La 5 februarie st.n. o comisiune mixtă este însărcinată să observe executarea deciziilor conferinţei care se reuneşte la Belgrad.
Către finele toamnei 1866, Principele Mihail ceru Porţei un firman prin care acesta să consimtă să ridice garnizoanele fortăreţelor sârbe. Această cerere provocă o lungă şi vie corespondenţă, care avu un fericit rezultat, căci Ali Paşa, marele vizir de atunci, comunică, la 19 Februarie 1867, în faţa ambelor armate, turcă şi sârbă; paşa a dat cheile lui Mihail, care intră în cetate pe un cal dăruit de sultan, în capul armatei sale.
În aprilie nu mai era nici un turc în Belgrad. Citadela a existat mult timp împreună cu istoricul turn Neboişa (sau al omului cutezător), ea, care a fost stât de teribilă altădată, în istoria lumii creştine, a fost lăsată în foarte rea stare, servind mai cu seamă de închisoare.
La 1868 Mihail este asasinat în parcul dela Topcider. Un consiliu de regenţă este format sub preşedinţia generalului Blasnavatz.
Adunarea naţională (Scupcina) proclamă principe pe un tânăr Milan (fiul lui Iefren, unchiul lui Mihail, colonel în cavaleria românească), sub numele de Milan Obrenovici al IV-lea, care avea vârsta de 14 ani. Cârma statului fu încredinţată unei regenţe, în capul cărei a fost pus Ristici, unul din cei mai remarcabili oameni de stat ai Serbiei. Preparativele făcute pentru executarea unei campanii, în provinciile turceşti vecine sunt întrerupte şi planurile de insurecţie sunt amânate, în ceea ce priveşte pe sârbi.
La 1871 Alexandru Kara-Gheorghevici este condamnat, la Pesta, la 8 ani închisoare, pentru că a fost complice la asasinarea lui Mihail.
La 1872 Milan este declarat major.
La 1785 insurecţia în Hezegovina, susţinută de voluntari sârbi şi muntenegreni sub comanda sârbului Ljubibratici.
La 1876 insurecţie mare în Bosnia şi Bulgaria. Sângeroasa represiune a insurecţiei bulgare; mai mult de 100 sate sunt transformate în cenuşă; 25.000 persoane sunt executate sau masacrate. Exasperate Serbia şi Mntenegru declar, în Iulie, războiu Turciei. Armata sârbă este comandată de generalul rus Cernaiew. Muntenegrenii sunt adeseori triumfători. Sârbii după o apărare lungă şi încarnată, abandonează turcilor, la 31 Octomvrie, lagărul întărit dela Alexinatz. Rusia intervine în favoarea Sârbilor; Poarta primeşte un armistiţiu.
La 1 Martie 1877 se face pace între Serbia şi Turcia, cu condiţia menţinerei Statulu qvo ante. Insurecţiile continuă în provinciile turce vecine.
În Decemvrie 1877 Serbia intră în campanie contra Turciei, către sfârşitul războiului Ruso-Turc. Muntenegrul urmează exemplul său.
În tratatele dele San-Ştefano (Martie 1878) Serbia este declarată independentă şi primeşte o sporire de teritoriu.
În Iulie tratatul dela San-Ştefano se reviziueşte de congresul dela Berlin, care restrânge achiziţiile teritoriale asigurate Sârbilor şi Muntenegrenilor. În August, Bosnia şi Herzegovina sunt ocupate şi administrate de Austria. Sangiacul Novibazarului este pus sub Turci, dar Austria are dreptul să-l ocupe milităreşte şi să facă drumuri.
La 6 Martie st. N. 1882 Serbia este declarată regat sub ministerul Piroşatanatz.»
Steagul Serbiei la 1882
Note Critice:
În legătură cu Belgradul putem spune că era un sat la marginea cetăţii, care după unii, număra 3 000 locuitori în epoca modernă, după alţii se poate să fi fost mai mulţi. Însă avem mărturii lăturalnice din călătoria politicianului francez Robert Gambetta la 1876, deci după 43 de ani de la ocuparea de către sârbi şi pierderea independenţei şi identităţii românilor din Timoc.
Atunci se spune că din Serbia nimeni nu ştia franţuzeşte şi cuvântul de bun-venit este rostit de un aromân «Nuşu»; la Belgrad este întâmpinat de 14 consileri din care 2 erau sârbi şi 12 vlahi, ceea ce înseamnă că la anul 1876, populaţia majoritară a Belgradului era alcătuită din vlahi sau români. Ne referim la aceste date, nu pentru a ne lăuda că noi, vlahii sau românovlahii suntem şi azi mulţi, ci ca să se trezească despoţii sârbi, prin urmare să afle că în Serbia de răsărit a rămas o populaţie numeroasă, încă majoritară în fosta provincie Margina; aceasta are nevoie de identitate şi recunoaştere a acestui statut prin Parlament.
Chestiunile legate de Belgrad, după câte s-au văzut, nu erau în echilibru politic care să fie favorabil Serbiei; mai ales că sârbii nu luptau numai pentru ca să obţină neatârnarea sau independenţa, ci existau şi lupte politice fratricide sau pentru ocuparea provinciei româneşti Margina. Inamicul sârbilor devine dintr-o dată căpetenia lor, Karagheorghe, care îi răsculase împotriva turcilor la 1804. La anul 1813 eşuează revoluţiile antiotomane, iar Karagheorghe, văzând răzbunările crude săvârşite de turci asupra sârbilor, îşi dădu seama că nu vor mai avea un viitor în Balcani şi de aceea se repede la Praga, unde este primit de ţarul Alexandru al III-lea, căruia îi cere ajutor material şi moral. El roagă pe împărat să se folosească oficiile sale imperiale şi să intervină pe lângă austrieci permită sârbilor să se refugieze în Rusia peste Austria şi să se reaşeze în ţinuturile din care plecaseră strămoşii acestora, în sec. VI-VII d.C.r.. Atunci sârbii se zice că, într-un conflict cu avarii, s-au dedat la anumite cruzimi; ignorantul şi sălbaticul niciodată n-a făcut concesii rivalului la fel de crud. De aceea avarii i-au prins pe sârbi prin mlaştini, unde stăteau ascunşi cu o trestie în gură, ca să respire, şi i-au căsăpit pe toţi. Au rămas doar copii şi femeile, pe care i-au cruţat şi punându-i în căruţe, au pus femeile sârbe să tragă căruţele până au trecut Dunărea în Balcani, unde au cerut îngăduinţă să se aşeze ca popor subjugat la bizantini şi tolerat.
Întrucât austriecii nu le-au permis să se întoarcă în patria lor de origine s-au restrâns ei cum au putut, dar numai în parte, şi atunci în anul 1813 s-au retras în grupuri pe căi lăturalnice şi au întemeiat un stat nu departe de Volga numit «NOVAJA SRBIJA»; deci sârbii mai au o ţară mumă în Rusia, dar de care nu vor să profite.
Karagheorghe ştiind că singur nu se poate apăra faţă de turci, încheie o înţelegere cu Constantin Ipsilante, ca după această revoluţie să se alcătuiască un regat mai mare care să se numească «DACIA».
Constantin Ipsilante Domn în Moldova: 8 martie 1799 – 4 iulie 1801, octombrie 1806 – noiembrie 1806 şi al Munteniei: 1 septembrie 1802 – august 1806. A mai fost administrator al Munteniei sub ocupaţia rusească: 27 decembrie 1806 – 31 mai 1807 şi 8-28 august 1807
Trebuie să mai ştie cititorul nostru că singurul refugiu al sârbilor era Ţara Românească, unde cei bogaţi treceau şi-şi cumpărau moşii, prin sate sau la Bucureşti. Deşi turcii, faţă de români sau vlahi sau vlahii din Vlahia nu se purtau cu vreo cruzime, Constantin Ipsilante, domnitorul Ţării Româneşti (Vlahiei) poartă convorbiri cu căpitanul revoluţiei sârbeşti, care de fapt se mutase la Calafat cu o parte din armata sa, folosind un poligon de instrucţie destinat răsculaţilor.
În secret poartă convorbiri cu domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Ipsilante, prin care, cele trei ţări Valahia, Moldova şi Srbija să se contopească într-un regat numit Dacia.
Însă spionajul rusesc nu vroia ca să se unească ţările Balcanice şi pentru că Valahia era vasală Rusiei, în ziua de Paşti în Biserica Mitropolitană din Bucureşti, urcă pe amvon contele Rodofinichin şi citeşte «Ocazul ţarului» în faţa enoriaşilor, prin care ţarul Rusiei, Alexandru al III-lea îl destituie din funcţia de domnitor al Valahiei, fără să mai ceară consimţământul Turciei, care de asemenea avea Valahia sub vasalitare; şi de aci înainte Constantin Ipsilante dispare pentru totdeauna.
Ţara Românească unită cu Moldova – Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei în anul 1859
Important este de ştiut că Rusia avea interesele ei de a pătrunde în Balcani şi de a stăpâni ea ţările creştine sub pretextul că le protejează. De aceea avusese grijă ca la 1833 când s-a desfiinţat provincia autonomă Margina şi s-a donat de către ţar Serbiei, să se înfiinţeze graniţa între Turcia şi Valahia, astfel că Serbia era extinsă până la Dunăre desfiinţând provincia românească/vlahă Margina. Lucrul acesta îi convenea şi principelui cneaz Miloş al Serbiei, mare negustor de porci şi importator de sare românească din Valahia şi un renumit ambiţios neînfricat. El a pus la cale uciderea cu toporul a căpeteniei revoluţiei sârbeşti, Karagheorghe.
Unii istorici văd şi astăzi că asasinatul a fost legitimat prin aceea că s-a făcut în interesul statului şi poporului lui, sârb în loc să se mute în Rusia sau să formeze un regat puternic în Balcani, Dacia.
Aceasta este povestioara despre care nici istoria românilor şi nici a sârbilor nu prea pomeneşte astăzi, mai ales că au făcut greşala să-i reboteze pe rumâni – vlahi.
Filed under: Talcuire la Alocalipsa lui Ioan | Leave a comment »
