BELGRADUL, partea I, II si III

belgrad

Harta Serbiei cu Capitala la Belgrad

«Acest oraş a purtat diferite nume: Singidunum la Romani; Singedon la Procopiu; Alba Græca la Romanii din Orient (Austro-romani); Biograd, Beograd, Bielgrorod sau Belgrad (Cetatea Albă) la slavi; Beligrad la timoceni (n.n.); Nandor-Feyer (Feher) var, Uj-Fehervar, la Unguri; Cetatea-Albă a Sârbilor la Români; Darol Djihad, Dar-ul-Djihard (Poarta Războiului sfânt) la Turci; Griechish Weissenburg (Cetatea-Albă grecească) la Germani.
Lăsând la o parte epoca oamenilor primitivi, acei de cavernă, cei dintâi locuitori cunoscuţi cari par a fi locuit această regiune a pământului, au fost Celţii. Obscuri şi liniştiţi, ei au trăit aproape 1 000 de ani, locuind această regiune până când cuceririle Sciţilor îi împinsese spre occident.
Mult timp în urmă, întărindu-se, ei reveniră, bătură pe Antariaţi, pe care îi găsiră ocupându-le locul, formară un mare imperiu, pe care-l întinseră până la Marea Neagră (al VI-lea secol a. Chr.)
În timpul acestei mari împărăţii, solul şi mai ales malurile Dunării, se acoperi cu oraşe. În al III-lea secol, însă o revoluţie ale cărei cauze şi detalii lipsesc cu totul, desfăcu acest colosal imperiu pentru a nu se mai forma decât naţiuni izolate cari au fost pe rând învinse de legiunile Romane.
Romanii au zidit o mare cetate pe locul ocupat astăzi de oraşul Belgrad. Ei au pus aci sediul legiunii a IV-a Flavia Felix.
În acest punct divinul Traian, trecu în revistă pentru prima oară, după concentrare, armata Romană ce urma să intre în Dacia.
*

Iată statul major a armatei romane la începutul primului război contra Dacilor:

Marcu Ulpiu Traian, împărat, comandant şef.
Garda imperială (formată din cohortele pretoriene)

Trupele din ambele Mesii:
Trupele din Mesia Inferioară
– Legiunea I Italică
– Legiunea V Macedonică

Tupele din Mesia superioară:
– Legiunea VII Claudia Pia Fidelis
– Legiunea IV Flavia Felix

Trupele din Panonia:
– Legiunea II-a Adjutrix
– Legiunea XIII Gemina Pia Fidelis
– Legiunea XIV Gemina Martia Vitrix

Cohortele auxiliare:
– Cohorta I Civicum Romanorul equitata
– Cohorta II Hispanorum
– Cohorta III Britanica

Cavaleria Numidă, Armata Rinului.

*

La organizarea imperiului, acest teritoriu făcea parte din Mesia superioară sau occidentală.
În al II-lea secol d. Chr. se semnalează în această localitate debutul emigraţiilor germanice.
În al IV-lea secol invaziunea Vizigoţilor lui Allaric. Către finele acestui secol Ostrogoţii lui Theodoric, împinşi de Huni, dobândiră permisiunea de a se stabili în această regiune, dar mai târziu ei au fost goniţi de Avari, cari erau aşezaţi pe ţărmul stâng al Dunării şi cari împingeau departe, în imperiu, incursiunile lor, pe ţărmul drept al Savei şi al Dunării.
În mijlocul secolului al V-lea expediţia Hunilor lui Attila.
În al VI-lea secol restabilindu-se autoritatea imperiului roman de Orient, la Belgrad, iar în anul 582, murind Tiberiu, urmă pe tronul Constantinopolului, Mauriciu; Baian, hanul Avarilor – cari formaseră un al doilea imperiu hun, compus din : huni, slavi, etc. – formând o armată tare, în peninsula Sirmiului, hotărî să atace pe Romani. El începu prin Belgrad (Singidunum de atunci), îl înconjură în o frumoasă zi de vară, timp în care locuitorii se aflau împrăştiaţi la câmp, lucrând agricultura.
Cu toate că oraşul era aproape deşert şi garnizoana luată fără veste, Romanii se bătură bine şi cu ajutorul locuitorilor rămaşi sau alergaţi de toate părţile, garnizoana făcu din Avari un mare măcel; la fine însă Avarii rămaseră stăpânii cetăţii pe care o jefuiră şi dărâmară.
Iustinian restabili cetatea din Ruine.
Slovenii, cari, deja la finele secolului al V-lea, începuseră să treacă Dunărea pentru a se stabili la sudul acestui fluviu, fac din nou progres. Populaţia romană se contopeşte cu ei sau se retrage în munţi.
Către finele secolului al VII-lea, Eracliu, împăratul Orientului, pentru a proteja frontiereele imperiului, contra prădării barbarilor, cheamă triburile slave care trăiau pe versantul nordic al Carpaţilor, către Vistula. Croaţii fură cei dintâi care veniră: ei ocupară Istria, până spre Spalato. Puţin în urmă (an 640) Sârbii îi urmară; ei, împrăştiindu-se ocupară, la început, Macedonia, apoi Bulgaria, în fine Bosnia şi Croaţia, populând ţările pe cari invaziunea Avarilor le devastase completamente, terminară prin a se stabili între Drina şi Timok.
La început, Sârbii au fost Vasalii Grecilor, cari îi chemaseră; apoi ai Bulgarilor. Cu încetul deveniră independenţi; ei aruncaseră sveranitatea lor împăraţilor din Orient şi formând o întinsă domnie, luară numele de regi, primind învestitura dela Papa. În acest timp, Belgradul, sub dinastia Nimanzilor, trece în mâinile Sârbilor, după ce în al X-lea şi XI-lea secol, fusese dominat, pe rând când de unguri, când de byzantini. Astfel: Sârbii sunt constrânşi, la începutul secolului al IX-lea, să recunoască supremaţia Bulgarilor. Dela 976-1014 Samuel ţarul Bulgarilor repune pe sârbi sub sceptrul său. În 1018 Împăratul din Orient, Vasile exterminatorul Bulgarilor, face din Serbia o provincie romană. În 1040, marele şef Boghislav Ştefan cu armele în mână, dă libertatea Sârbilor. Dela 1050 -1048 fiul său Mihail este numit rege cu aprobarea Papei Gregorio al VII-lea.

harta-serbiei-dinastia-nemanjici

Harta Serbiei în timpul dinastiei Nemanja

Dela 1082-1085 Bosnia se reuneşte regatului Sârb. Întâia (1096-1099), a doua (1147-1149), apoi a treia (1189-1192) cruciată deschid drumul Belgradului şi a Constantinopolului. În 1151, împăratul Orientului Emmanuel, reduce din nou la ascultare Serbia şi Bosnia. În 1183 Sârbii se răscol sub ordinele marelui lor şef Ştefan Nemanja. Dela 1195-1224, fiul său Ştefan al II-lea este primul rege încoronat al Serbiei.
În acelaşi timp cu Sârbii, Bulgarii se revolt în înţelegere cu Românii (amestecătura locuitorilor primitivi cu Romanii, îi califică Lt. Col. elveţian H. Hungerbuhler în raportul său asupra războiului Sârbo-Bulgar, dela Belgrad la Maritza inferioară şi Agathopolis pe Marea Neagră).
Acest imperiu, care cuprinde mai toată Tracia, cu toată Macedonia, Albania, este apogeul puterei bulgare; dela 1275-1320 domneşte regele sârb Uroş Milutin. El cuprinde nordul Macedoniei şi al Albaniei. Ştefan Duşan (1321-1355) supranumit Puternicul, mai întâi rege, ia (1346) titlul de ţar al Sârbilor şi Grecilor. El este cel care zideşte pentru prima oară cetatea Belgradului, teritoriul căreia ’l supune în 1355, cu Bosnia, din mâna Ungurilor, întinzând oraşul destul de departe. Profitând de slăbiciunea împăraţilor greci, împinge cuceririle sale până la porţile Constantinopolului după ce în 1330 supuse pe Bulgari. Imperiul său se întinde dela Belgrad la Raguza şi Ianina, istmul de Corinth, dela Marea Ionică la Marea Neagră, cuprinzând mare parte din Tracia, Macedonia, Albania, Epir, etc. Acest imperiu reprezintă apogeul puterii sârbeşti şi rămâne visul de aur al aspiraţiunilor naţionale.

cetatea-alba-belgrad

Cetatea Albă – Belgrad în secolul XVI

În 1356, el merse asupra Constantinopolului, în fruntea a 80 000 oameni şi poate că l’ar fi luat dacă nu ar fi murit fără veste. Speriat, Imperiul din orient cheamă, din Asia, pe Turci în ajutor.
Acesta a fost apogeul Serbiei: se poate lesne înţelege starea de prosperitate în care se afla Belgradul în acest timp.
În 1356, Voevodul Vucaşin, omoară pe ţarul Uroş, fiul lui Duşan şi punând mâna pe putere, reia titlul de Kral (rege). În 1366, Bulgarii se supun Turcilor, cari dela 1353 intraseră în Europa. În 1382, principii slavi, în urma luării Sofiei de Turci, se unesc în contra lor.
Unul dintre scuccesorii lui, Lazăr, demoralizat prin intrigile continue ale seniorilor feodali, al căror rezultat împiedică unirea tuturor eforturilor slave, după ce distruge Belgradul spre a nu mai fi un element de discordie între Unguri şi Sârbi este bătut la câmpia Mierlei (Kosovo-Polje) în sângeroasa luptă din 13 octombrie 1389 (Amselfeld, aproape de Novibazar) al cărui suvenir este păstrat în legende ca unul ce arată ziua căderii independenţei naţionale sârbeşti.
Făcut prizonier, Knreazul Lazăr este decapitat, dar şi Murat al II-lea, Sultanul învingător, este asasinat de un fanatic, Miloş Cobilovici, care se strecurase până în cortul său.
Sârbii au păstrat însă principii naţionali, sub numele de Despoţi. Succesorul lui Lazăr, fiul său Ştefan cel înalt, face din Belgrad pentru câtva timp, capitala sa şi unul din succesorii săi, Gheorghe Brancovici, cedează Belgradul regelui Sigismund, în schimbul unor citadele, în Ungaria şi mută reşedinţa sa la Semendria.
Poziţia admirabilă şi tare a acestei cetăţi, zidiă pe coline, excelenţa portului său, soliditatea zidurilor sale, a făcut mult timp din ea bulevardul Ungariei contra Turciei, care nu încetase a încerca posesiunea ei.
Aşa, în 1439, primul prinţ infidel care o atacă, a fost Amurat al II-lea. El veni, urmat de toate forţele sale, să asedieze Belgradul şi îl bombardă fără preget, timp de mai multe zile şi nopţi, cu turnuri a căror ghiulele erau de 100 de livre. O parte din fortificaţii fură răsturnate de proiectile şi Amurat crezu momentul sosit, de a se da asaltul general. Dar locuitorii juraseră să se îngroape sub ruinele patriei lor şi cu toate că Turcii, sub conducerea lui Ali (un căpitan), se răspândiseră deja în cetate şi se credeau stăpâni, se văzuseră deodată înconjuraţi de toate părţile de asediaţi, cari făcură din ei un spăimântător carnagiu şi-i aruncară înafara zidurilor cetăţii. Descurajat, de acest sângeros eşec – pierduse 17 000 oameni – Amurat ridică asediul pentru a intra în statele sale, după ce stătuse şapte luni înaintea cetăţii în care ilustră Colonelul Giovani de Ragusa.
Şasesprezece ani mai târziu, în 1456, Mohamed al II-lea, teribilul învingător al Constantinopolului, voi să termine cuceririle sale prin luarea Belgradului. Îl înconjură pe uscat. În capul unei înfricoşate armate, pe când flota sa îl bloca pe Dunăre. De partea cealaltă a fluviului se afla lagărul lui Ladislau, regele Ungariei cu o puternică armată.
Văzându-se în imposibilitate de a ajuta Belgradul, dacă nu ar fi împrăştiat mai întâi flota turcească, regele îmbarcă elita trupelor sale pe vase mari şi se aruncă cu atâta hotărâre în mijlocul vaselor inamice, că înnecă o parte din ele, puse mâna pe alta, iar restul îl împrăştiă în toate părţile. Acest succes deschizându-i comunicaţia cu Belgradul, el aruncă în cetate pe redutabilul Ion Corvin de Huniade ( Dracul Turcilor sau Dracul pentru Turci) şi pe Ioan Capistran, călugăr cordelier, trimis de papa Alexandru în Ungaria pentru a predica o cruciadă, care ridică moralul soldaţilor, mergând, la toate ieşirile, din cazul luptătorilor, cu crucea (crucifixul) în mână şi arătându-le coroana de martir suspendată deasupra capetelor lor dacă mueau pentru apărarea religiei.

ion-corvin-huniade

Ion Corvin de Huniade

El se găsea totdeauna în mijlocul pericolelor. Obligând pe luptători să moară, decât să se retragă, trupele intrau totdeauna victorioase.
Sălbaticul curaj al soldaţilor lui Mahomet se sfărâmă înaintea acestui îndoit zid: devotamentul, geniul unuia şi exaltarea religioasă a celorlalţi. Cu toate acestea, artileria turcească practicând o largă breşă, musulmanii se arunc în cetate fără să încerce nicio rezistenţă. Dar calmul aparent acoperea o înşelătoare şiretenie de războiu lui Corvin: deodată, în sunetul trâmbiţilor, creştinii se precipit asupra Turcilor, surprinşi în trimful lor, îi înconjoară din toate părţile şi-i măcelăreşte teribil. În zadar Mahomet voeşte să oprească fuga soldaţilor săi; chiar el singur atins de o crudă rană, căci pierduse un ochiu, este antrenat de fuga lor; după ce, cei mai buni ofiţeri au căzut în luptă sau au fost răniţi, învingătorul Constantinopolului ridică cu ruşine asediul, după ce pierduse înaintea Belgradului mai întreaga sa armată şi cea mai mare parte din tunuri şi bagaje. Dar oraşul plăti, desrobirea sa, cu viaţa eroului care-l scăpase de furia musulmană: Ioan Corvin muri în urma rănilor (?) primite în cel din urmă atac al Turcilor, la 10 septembrie 1456.
În memoria liberării Belgradului, Papa Calistrat al III-lea institui serbarea anuală a Transfigurării Domnului (calendar catolic) pe care o puse de ziua de 6 August, aniversarea acelei retrageri a lui Mahomet. În acest războiu a apărut pentru prima oară semiluna pe însemnele armatei Otomane. Filip regele Macedoniei, înconjurând într’o noapte întunecată Bizanţul, luna apărând în formă de crai, lumină câmpul şi gărzile, descoperind mişcările trupelor Macedonene, ai cunoscători lunei, Bizanzinii puseră emblema craiului pe toate monumentele lor, emblemă adoptată şi de Mahomet la luarea Constantinopolului (Histoire de la Tuquie, p. 22).
Aceste umilitoare eşecuri ar fi trebuit să descurajeze pe urmaşii lui Mahomet, dar grea pentru sultani, cu atât ea excita mai mult ambiţia lor.
În 1493 Ali-Bey încearcă să surprindă cetatea Belgradului prin trădare. Paul Kinezul puse mâna pe trădători şi îi omorî prin diferite sisteme.
La 1494 Turcii încercând să asedieze Belgradul, Kinezul îi puse pe fugă.
În 1521 Suleiman al II-lea, dominatorul secolului său, întoarse armatele sale victorioase contra acestei chei a Ungariei, pe care o blocă mai întâi prin vizirul său.
El singur, plecă apoi la armată spre a-i grăbi operaţiunile de asediu. Geniul lui Corvin nu mai presida apărarea şi o artilerie formidabilă bătu zidurile în breşă timp de 6 săptămâni.
În urma a 22 asalturi furioase, a căror impetuozitate era îndoită prin prezenţa lui Suleiman, oraşul trebui să se resemneze la o capitulare pe care după executarea ei, Sultanul nu o respectă şi trecu garnizoana prin sabie.
A doua zi se duse la catedrală şi o transformă în moschee. Locuitorii unguri au fost trimişi peste Dunăre iar Bulgarii la Constantinopole, unde populară mahalaua zisă pe atunci „Bulgară”.
Într’o altă expediţie la 10 Noemvrie 1529 Soliman încoronă în Belgrad pe Zapolia ca rege al Ungariei, punând-ui pe cap coroana Sf. Ştefan.
În 1551 Meemet, paşa Belgradului nu reuşeşte să ocupe Timişoara.
La 20 Iunie 1566 Suleiman cel Mare trecând spre Viena soseşte la Belgrad în trăsură, unde primeşte pe Sigismund Ioan, fiul lui Zapolia, asigurând-ul de coroana Ungariei dând-ui şi câteva locuri peste Tisa.
Timp de două secole Poarta rămase stăpână pe Belgrad.
(…)» (1700 n.n.)

asediul-belgradului

Asediul cetăţii Belgrad 1456 de către Imperiul Otoman condus de Mehmed al II-lea

SINGIDUNUM – BELIGRAD

Note de drum:

Reproducem aceste opinii de la alţii pentru ca să nu creadă sârbii sau bulgarii că noi le faricăm istoria, pentru că vrem să-i subjugăm.

joc-calus.jpg

Joc Căluş în zona Olteniei.

Peninsula Tracică sau Dacică, mai târziu Balcanică este leagănul a două seminţii, şi anume a grecilor şi a tracilor (dacilor). Tracii sau dacii erau socotiţi ca a doua populaţie din vremea lor, ca număr, după indieni. Asta o spun ca să audă şi sârbii.
Primul nume al dacilor se atribuia păstorilor sau ciobanilor, care mai târziu se identifică cu primii creştini. Turcii au intrat în Europa fiind chemaţi de greci să-i apere de sârbi, care-i ocupaseră. Încetul cu încetul turcii ocupă întreaga peninsulă Balcanică inclusiv pe sârbi la 1389. Puterea turcilor era atât de mare încât ostaşul obişnuit avea dreptul să taie capul creştinului şi să-l pună în traista ce-i atârna de gât, ca să ceară răsplată de la sultan. Cu cât cineva avea mai multe capete tăiate de creştini, cu atât era mai admirat şi dăruit de turcii bogaţi, socotindu-i pe aceştia nişte viteji. Capetele erau expuse pe zidurile Constantinopolului înfipte în pari, ca să arate măreţia unui imperiu. Aşa era obiceiul la turci să-şi poarte sabia şi să aibă o traistă la gât în care să ţină capete de creştini. De la turci au luat obiceiul şi sârbii care tăiau capetele răsculaţilor răniţi ce puteau cădea în mâinile turcilor.
Turcii şi albanezii numeau pe păstorii vlahi sau aromâni «ciobeni» sau «ciobani». Aceasta este evoluţia semantică, până mai târziu în Evul Mediu, când cei care păzeau oile şi vitele erau vlahii, pe care românii îi numeau «păcurari», cuvânt care se aude şi azi, nu departe de valea nilului, pe valea unui pârâu, care se cheamă Ţara Pecurarilor vlahi (Vlahia Pecurarilor).
Sârbii au împrumutat de la români cuvântul «pastir». De fapt ocupaţia sârbilor nu era păstoritul, ci pescuitul şi agricultura. Unii dintre cărturarii lor recunosc că au ceva din cruzimea mongolilor, de aceea există o zicală reprodusă în mai multe manuale şi studii: «Dacă zgurmi pielea rusului, dai de pielea originară a strămoşilor lor din Mongolia de odinioară».
Sârbii sunt şi ei nişte fraţi ai ruşilor şi nu trebuie să ne mire unele crime de genocid care s-au săvârşit în trecut şi se săvârşesc şi în prezent.
Mai târziu sârbii, bulgarii şi grecii împrumută obiceiul de la turci ca să considere că cetăţeanul statului – proprietatea statului sârbesc, grecesc, bulgăresc etc., şi că statul are drept de viaţă şi de moarte asupra cetăţeanului; de aceea oricine putea fi ucis de un altul dacă era bănuit că a trădat statul sau credinţa creştină. Acest lucru se poate vedea şi azi – avem probe cum e cazul Cameniţa Mică, acum 2 ani când un român este omorât de un sârb asistat şi de preot (sârb) la miezul nopţii, pentru că a fost găsit în cârciuma satului cântând româneşte. Crima s-a comis, iar criminalul nici astăzi nu este judecat, ci este liber la Belgrad, deci se consideră că s-a produs actul criminal în interes de stat. Nici oamenii care au fost de faţă în momentul săvârşirii crimei n-au curajul să depună mărturie împotriva unui sârb naţionalist, iar despre preot, nici nu a fost certat de superiorii săi pentru că este complice la crimă, pentru că românii sunt trataţi ca nişte prizonieri pe viaţă, iar sârbii i-au expropriat şi de dreptate. Culmea ironiei este că s-a găsit nodul în papură care dezleagă misterul: anume, Preşedintele Mişcării Românilor din Serbia, Dl. Dimitrie Crăciunovici a fost chemat în judecată pentru calomnie, întrucât a lansat zvonul că cei doi sârbi (preot şi naţionalist) sunt vinovaţi. Procesul D-lui Crăciun este în curs de judecată. Statul şi mass media, nici azi n-au dat publicităţii numele celor doi criminali, iar familia defunctului n-a avut îndrăzneala să-i cheme în judecată pentru omucidere pe cei doi «oficiali-criminali de stat». Cititorul nostru neavizat, fie el om politic, fie cetăţean de rând încă nu s-a trezit ca să afle ceva din psihologia poporului slav.

Până aici am publicat partea cea mai veche despre istoria cetăţii Beligradului cam până la 1700, când Serbia nu exista pe hartă. Scopul nostru este să arătăm adevărata faţă a istoriei, încât şi sârbul şi românul şi neamţul şi alţii să înveţe ceva din trecutul acestor popoare balcanice, dintre care unele s-au menţinut prin desele războaie cu turcii; aşa a fost Valahia şi Moldova, Ungaria, Austria, etc.. Sârbii dau buzna în faţa istoriei ca să arate că sunt cei mai vechi pe faţa acestui pământ, deşi ei, cu ţară defiinţată, tot timpul s-au ocupat în mod paşnic, cum să acapareze alte teritorii din nordul Serbiei vechi, ca să ajungă la Niş şi la Belgrad să ocupe cu populaţie sârbească Banatul şi Voivodina. Sârbii au ajuns prima dată să pună capitala de la Kraguievac la Belgrad. Până aci fusese prima capitală la 1833 în oraşul pe atunci aproape românesc Pojarevac (Podul Lung).
Primele date statistice arătau că Belgradul era o fortăreaţă turcească, iniţial construită de romani, când s-a numit Singidunum, iar la 1833 capitala încă era la Pojarevac în mijlocul românilor timoceni, iar la 1849, după savantul sârb Iovan Petrovici, oraşul Kraguievaţ, unde s-a mutat capitala, era locuit de aromâni; sârbii îi ziceau Cinsarska Varoş-Oraşul Aromânilor. Deci şi această localitate, locuită de neamul nostru, devine capitala Serbiei. În anul 1849, capitala se mută pentru prima dată la Belgrad şi avea un sat lăturalnic în faţa cetăţii de vreo 3 000 locuitori dintre care numai câţiva sârbi. Pe la anul 1876, francezul R. Gambetta, voind să afle pe unde se întind românii şi aromânii din Balcani, a făcut o călătorie, iar la Belgrad, când a sosit, nimeni nu cunoştea un cuvânt franţuzesc, înafară de un bătrân «Nuşu» aromân. Acesta a rostit cuvântul de bun venit; administraţia din Belgrad avea 14 consilieri, dintre care «2 sârbi şi 10 vlahi», probabil proporţional cu numărul populaţiei, după originea etnică.
Prima statistică cunoscută a fost la 1900 când Belgradul avea 65 100 locuitori, la 1905 – 80 000 locuitori, iar în 1914 când a început I Răboi Mondial peste 100 000. După câte îmi amintesc pe la anul renaşterii Serbiei, 1833 număra aproximativ 800 000 suflete, din care românii din Timoc erau, după unii 1 la 6 sârbi, iar după alţii, 1 la 10 sârbi. Deci aceasta este imaginea, aproape exactă a densităţii populaţiei din Serbia, care astăzi, s-a întărit atâta încât nu se mai iubeşte sârb cu sârb; sârbii din Muntenegru s-au declarat independenţi, din Bosnia şi Herţegovina la fel, însă ei pun bază, nu pe sârbii din Sandjak sau pe ungurii din Vojvodina; ci pe românii dintre Morava-Timoc, pe care i-au poreclit cu un nume medieval «vlah», cum de pildă este «maghiar» pentru ungur, «şvab» pentru neamţ», «muscal» pentru rus, «vlah» şi pentru italian sau altele. De aceea ei îşi permit astăzi să spună că sunt primii în Balcani, iar românii sunt cel mai ignorant popor cu o limbă urâtă, leneşi şi hoţi, pe când ei sunt modelul pe care ar trebui să-l înveţe toţi europenii; în şcoli, educatorii lor când vorbesc de neamul românesc, învaţă copiii şi îi educă să urască limba română şi neamul din care se trag şi că e ruşine să fii român. Aceasta este îndeletnicirea şcolii şi bisericii sârbeşti. Copii au învăţat în şcoli sârbeşte şi bulgăreşte, încât nu mai învaţă limba maternă de la părinţi. Am arătat în alte articole că părinţii, încă de sub comunişti erau obligaţi să vorbească limba oficială (sârbă/bulgară) şi să le fie ruşine să vorbească româneşte. Acest lucru se vede şi azi. Ei sunt convinşi că acest pământ cândva a fost sârbesc, iar sârbii au fost poporul cel care a condus peste tot.

Partea II

harta-banatului

Harta Banatului

Continuăm în Partea a II-a cu mărturii despre trecutul acestei fortăreţe romane şi turceşti.

«Electrorul de Bavaria, numit de împăratuş Leopold, general al armatelor imperiale, a fost însărcinat să cucerească această cetate dela Turci. După ce-i bătu, trecând Sava, el asedie Belgradul la 30 iulie 1688. O înfiorătoare canonadă, care dură 25 de zile făcu ca zidurile să se surpe din toate părţile; comandantul turc refuză să se predea. La 6 septemvrie s’a dat un asalt general; de ambele părţi au fost atacuri grele şi puţin a lipsit ca imperialii să piardă partida. Atunci Electorul în capul trupelor împreună cu prinţul Eugeniu se aruncă la atac însufleţind soldaţii. Chiar Electorul este rănit la cap. Dar în fine Germanii pătrund în Beşgrad, pe care îl inundă în sânge; 5 000 eniceri sunt trecuţi prin ascuţişul săbiei şi o mare cantitate de material devine prada învingătorului. Această frumoasă cucerire, răspândi bucurie în tot impriul, bucurie însă de scurtă durată.

În acest an nu se mai vorbi pe frontiera creştinilor, decât de faimosul bandit  asiatic, numit Ieghen Paşa, care devenise o tristăcelebritate în provinciile asiatice prin asasinatele sale. Împreună cu Rustam-Paşa, adunară cât mai multe trupe şi au încercat chiar să împiedice pe Electorul de Bavaria să treacă Sava; dar artileria imperială le strică întreprinderea şi podul ce-l făcuseră Turcii servi chiar imperialilor, cari trecând Sava, cum văzurăm, asediară şi luară Belgradul.

În 1595 pe când Sigismud principele Transilvaniei înconjurase Timişoara, un corp din  armata sa observa Belgradul. Ameninţat  de 21 000 de Turci ce veneau din această parte, el detaşează două divizii spre a întări corpul său de observare. Atacă şi aruncă pe Turci către Panciova, de unde aceştia trec la Belgrad.

La 25 Decemvrie Sultanul Amurat al Iv-lea, supărat pe vizirul său Kara-Mustafa pentrucă fusese bătut de Sobieschy la asediul Vienei, puse să-l sugrume la Belgrad iar capul îi fu trimis la Constantinopole şi prezentat apoi pe o tavă de argint.

În anul 1690 marele vizir, Mustafa Kiupruly s’a prezentat înaintea Belgradului, în capul unei armate mari şi l-a blocat. De opt zile artileria sa fulgera cetatea, când o bombă căzând pe o magazie cu pulbere a făcut-o să sară în bucăţi, cu toate casele dimprejur şi o parte din ziduri. Turcii profitând de dezordinea ce acest accident răspândise printre asediaţi , se arunc cu impetuozitate la un asalt disperat (8 oct. 1690); 700-800 oameni comandanţi de generalulu D’Aspermont şi ducele de Croi, reuşiră să scape, traversând Dunărea; dar alţii 6 000, care nu putuseră găsi vreo ieşire, au căzut sub fierul musulmanilor, împreună cu cea mai mare parte din locuitori.

Cum se vede, vizirul n’a pus mâna pe această cetate decât printr-o izbitură cerească, pentrucă bomba incendiase magazia cu pulbere. Fără aceasta, toate invenţiile artei, nu ar fi putut dispune această cetate să se predea, pentrucă armata otomană nu dispunea de provizii şi la finele lui octomvrie sezonul era foarte înaintat.

În 1694 Ducele de Croi, profitând de deplasarea armatei turceşti  încearcă din nou să cucerească Belgradul. Artileria şi minele au jucat un rol atât de mare că în 8 zile toate uvrajele avansate erau reduse în pulbere. El se prepara să dea asalt, când marele vizir se arăta, cu o puternică aramtă şi-l sili să ridice asediul.

Această strălucitoare cucerire era rezervată principelui Eugeniu de Savoa, marele căpitan, devenit spaima Europei şi a Asiei.

Soarta tuturor fortăreţelor importante, situate pe extrema frontieră a statelor puternice şi războinice, este de a fi expuse primelor lovituri când războiul izbucneşte între suveranii lor, – cum era Belgradul, cum va fi Galaţi, Belgradul viitorului.

În anul 1690 când Turcii reluară Belgradul găsiră parapetul reparat şi partea din afară cu un drum acoperit, terminat.

În 1693 imperialii, revenind la asediu, găsiră tot perfecţionat şi ameliorat. Numitul Cornaro, născut în Candia şi care servise în timpul asediului, în această cetate, în calitate de inginer, avusese direcţia acestor lucrări.  Acest ofiţer trecuse în serviciul împăratului german, de unde până atunci fusese în serviciul său. Turcii îl plătiră cu sume mari şi el mări fortificaţiile cetăţei, pe care le construi după adevăratele principii ale artei. A fost primul care a învăţat pe Turci nu numai  modul de a construi apărări dar încă a grăbi lucrările şi a căptuşi uvragele.

El a a vut sub comanda sa mai mulţi greci şi armeni, pricepuţi. În orice caz, în întrebuinţarea şi prepararea minelor, fuunul din cei mai buni elevi ai cavalerului Verneda, în Candia.

La 6 august 1697 Sultanul sosi la Belgrad. Turcii meditau un asediu, nedeterminat încă, pentru care scop ei întruniseră împrejurul Belgradului toate cele necesare. Flota lor, după Dunăre, era de 16 galere, 30 fregate şi 60 şeice. Cea mai mică din galerele lor purta 10 tunuri şi 150 oameni.

Mai întâi ei trecură Sava, având aerul să se îndrepte spre Petru Waradin. Dar curând înţelese că, înainte de a asedia această cetate trebuia să distrugă Titul, care le putea deranja comunicarea cu Timişoara şi servi imperialilir de magazie. Ei au luat-o deodată spre dreapta, pentru a trece Dunărea.

După bătălia de la Zenta, principele Eugeniu trecu Sava în Bosnia, pe care, timp de 18 zile, o distruse şi prădă. În ea găsi mari comori, mai cu seamă în oraşul Serayevo (Bosnia-Serai).

La 1716 imperialii hotărându-se să atace pe turci şi începând pregătirile lor, Turcii se strânseseră şi ei la Belgrad, în tot cursul lunei Iulie. La 15/26 şi 16/27 Iulie, ei trecură Sava şi campară între Semlin şi Banostza. LA 21 Iulie (1 August) ei înaintară la Salan-kemen şi la 2 August st. N. la Carloviez. Puţin în urmă ei fură complet bătuţi de principele Eugeniu de Savoia, la Petru Wardain, în ziua de 5 August 1716.

Trecerea Dunării. Asedul şi bătălia dela Belgrad din ziua de 5/16 August 1717.

harta-banatului

Imagine conţinând asediul Belgradului la anul 1717

După bătălia dela Petruwaradin şi cucerirea Timişoarei, totul părea a invita pe Majestatea Sa Imperială şi Catolică, a îndoi generoasele sale eforturi contra inamicilor comuni şi perpetui ai numelui creştin şi a-i promite un succes fericit. Turcii nu mai apăreau. Generalul se cavalerie Contele de Mercy, lăsat la Timişoara  de serenisimul şef (principele Rugeniu), pusese mâna pe Panciova, Uj-Palanka (vechea Lederata) şi Meedia, trei mici cetăţi, deopotrivă necesare pentru siguranţa Banatului şi să înlesnească drumul altor cuceriri.

Panciova era (1717) o palancă situată pe Timiş, la o jumătate de oră de locul unde acest râu intră în Dunăre şi la două ore de Belgrad. Nova (ujPalanca era o altă palancă, situată câteva leghe mai la vale, pe gârla, Kanatia, are o învecinează şi care se varsă şi ea în Dunăre; Mehadia a tria palancă, care înaintează mai mult ca Uj-Palanca spre răsărit, se găseşte în munţii cari despart Banatul de România. Câte trei aceste cetăţo se încinară la discreţie şi ai fără nicio rezistenţă, ademenite prin dulceaţa învăngătorului, care sudese aplicată garnizoanei Timişoarei şi ale cărei bune efecte le încercară şi ele.

eugeniu-de-savoya

Eugeniu de Savoya

Contele de Mercy caută să ocupe şi Orşova, cetate pe Dunăre nu departe de meedia şi compusă din trei forturi, câte unul de fiecare ţărm (Carol s. Şi Elisaveta d.) şi al treilea în insula Ada-Kaleh.Dar informându-se că garnizoana era hotărâtă să se apere la disperare, el se retrase: fie pentru motivul că nu avea destule forţe, pentru o întreprindere atât de mare, fie că de altă parte,

sezonul era prea înaintat. Cu toate acestea, el aşeză cartierele sale pe Dunăre, în lungul fluviului: dreapta la Panciova şi stânga la Uj-Palanca şi pentru a-şi asigura mai bine aceste două posturi el le repară întăririle.

Serenisimul prinţ, Eugeniu de Savoia, medita de atunci asediul Belgradului şi în acest scop contele de Mercy primi ordinul de a stabili un depozit de făinoase şi să caute un punct avantajos pentru ca armata să treacă Dunărea. El îşi îndeplini această datorie cât se poate de exact şi mai fericit.

Depozitul fu format la Panciova, iar trecerea descoperită ceva mai jos de îmbucătura Timişului, la punctul numit pe vremuri Homolyen. Ţărmul era foarte lesne de apropiat. Nicio înălţime nu-l domina şi era dispus aşa ca atunci când va fi abordat, să se găsească înaintea sa o baltă de 800 de paşi, paralel cu Dunărea, care nu permitea inamicului să presupună debarcarea. El informă pe prinţ, care venind apoi, în persoană, aprobă ideea.

Aceasta era la 9/20 Mai. Prinţul sosi la Petruwaradin la 10/21 şi nu se opri decât timpul strict necesar pentru a da ordinele sale. El se întoarse la 17/28 şi trupele se adunară, parte la Futack, unde se afla chiar prinţul în persoană. Unirea se efectuă la 3/14 şi a doua zi 4/15 Iunie, trecerea îşi începu executarea. Cu mult înainte contele de Mercy avusese grijă să pregătească la Opova, o mulţime de bărci şi de şeici. Se ambarcaseră în ele 25 batalionae şi 25 compănii de grenadieri; toate aceste susţinute de trei mari vase de război, cari, sosiseră seara la Panciova. Turcii aşezaţi ici şi colo, pe înălţimi, în număr de câteva mii oameni, făcură toată noaptea focuri mari, pentru a inspira groază imperialilor, făcându.i sp creadă că erau numeroşi şi că se pregăteau pentru apărare; dar strategema lor nu aduse nicio schimbare în măsurile luate de imperiali.

În zorii zileo, la răsăritul soarelui, totul se puse în mişcare. Grosul armatei plecă pe uscat, către locul unde puntea avea să fie construită şi detaşamentul pe apă, pentru a merge unde generalul Mercy avea să- conducă. După două ore de navigaţie, ajunseră la gura Timişului, de unde se văzu flota Turcilor, care era ceva mai sus, la ancoră. Cum această flotă turcească ar fi putut tulbura debarcarea şi comunicaţiile, imperialii lăsară aci, pentru a observa, unul din cele trei vase de războiu, pe când cu resul continuară a rama către locul destinat pentru debarcare. Acolo se opriră şi se puseră în ordine. După obiceiul lor grenadierii s’au aşezat la avant-gardă; cele 25 batalioane urmară iar cele două vase de război deschideau drumul acestei războinice flote. În această ordine ajunseră la ţărm, cu drapelele desfăşurare şi cu tobele bătând, soldaţii servindu-se de lopeţi (de fortificaţie?) pe lângă rame pentru a se mişca mai iute. Totul arăta o miraculoasă bucurie.

Inamicul din contra, surprins de îndrăzneala şi de bună ordine a acestei treceri, nu se opuse. El abandonă posturile sale şi înainte chiar ca descinderea sa să aibă loc, se văzu ienicerii, cu drapelele lor, luând drumul Belgradului. Cinci, la şase sute spahii, numai, se prezentară pentru a se hărţui după modul lor, dar ţinuţi în respect de tunurile vaselor şi în urmă chiar de acelea ale trupelor, ei urmară curând exemplul ienicerilor şi lăară imperialilor câmpul liber. Aceştia au petrecut noaptea sub arme, acoperiţi de caiilor de friză li întorşi cu faţa către părţile de unde inamicii puteau veni la ei.

Ei nu pierdură nici un om în toată această acţiune care se perecu fără cea mai mic confuzie, într’atât Vontele de Mercy dispusese toate lucrările în bună orânduială. Cu toate acesea, se lucră la un pod de vase, pentru trecerea armatei şi la miezul nopţii fu terminat.

Imperialii campară la Viznissa (Visnitca) unde rămăseseră două zile. Nimic nu grăbea. Voiau să recunoască ţara. Inamicii nu se adunaseră încă. Măsurile se pteau lua fără ncicio jenă.

LA 8/19 Iunie armata înaintă şi Belgradul fu învestit. La acest nume orice om de stat sau de rzboiu, va concepe mai întâi ideea uneia din acţiunile ceke mai iportante. Căci care e omul, care să aibă ceam mai mică idee di lume, care să nu ştie că (pe acea vreme) Belgradul era prima şi cea mai considerabilă cheie a întregii Ungarie li că ea poate deschide infidelilor porţile spre a intra în ţările creştinilor şi acestor din urmă, de a intra în acelea ale infidelilor. Dar se ba vedea mai bine în urma descrierii pe care noi trebuie sp o facem: Belgradul, altădată capaitala Serbiei şi reşeinţa vechilor săi regi, este situalt pe un unghiu de pământ care se formază dinspre miază-zi, prin intrarea direct la nord. Astfel oraşul este mărginit la west cu Sava; la est cu Dunărea, iar la nord cu confluenţa celor două râuri. Nu se poate acosta decât pe la sud.

Trei insule înguste şi lungi erau situate puţin mai sus de mijlocul Dunării, aşa că puteau închide, cu înlesnire trecerea bărcilor, cari vroiau să coboare su să ridice fluviul. Cele două mai mari erau separate, una de alta, printr’un canal care servea de port oraşului. Era un mic golfuleţ care neavând nicio întindere şi nicio adâncime, nu putea adăposti decât câteva bărci uşoare. Turcii aceau în insule şeicele şi celelalte batismente de război. Ei mai aveau în ele un fort şi alte retraşamente.

harta-belgradului-in-iunie-1717

Harta Belgradului în Iunie 1717, în timpul bătăliei cu turcii.

De altfel, Belgradul se atunci nu putea fi împărţit  în trei părţi: castelul, oraşul de jos şi foburgurile. Oraşul ocupa partea cea mai de jos şiu înaintată a unghiului, găsindu-se astfel scăldat de o parte prin Dunăre şi de cealaltă parte prin Sava. Foburgurile, destul de spaţioase erau din spre partea câmpiei iar castelul era la mijloc. Terenul este foarte ridicat şi panta sa era foarte înclinată de spre partea oraşului de jos. Despre partea foburgurilor ea era foarte dulce. Pentru acest motiv în acea parte întăririle erau mai tari. Se vedea o curtină flacantă de două sau trei bastioane: un uvraj înaintat şi un retranşament exterior.

Terenul împrejurimilor Belgradului este foarte neegal, zice muntos. El constă din o mulţime de înălţimi amestecate cu multe râpi, drumuri scobite şi văi. Cel mai apropiat din foburguri, este cel mai jos, celelalte îl domin, dar el este spaţios şi destul de plan. Armata se aşeză pe aceasta, stânga către Sava şi dreapta către Dunăre, frontul din spre câmpie cu spatele către cetate. Zilele următoare au fost întrebuinţate la lucrări, la construirea unui pod pe Sava, a perfecţiona pe cel de peste Dunăre şi a le întări pe amândouă prin două capete de pod.

Lucrul n’a fost deloc uşor, căci s’a dat acestor lucrări toată puterea şi frumuseţea pe care timpul şi locul le-a permis. Liniile de apărare se întindeau dela un fluviu la altul şi capetele de poduri erau închise în ele.

Se mai formă un lagăr de câteva mii de oameni la Semlin sub comanda Locot. Feld Mareşal Conte de Hauben, pentru a asigura comunicaţia cu Peter Waradin, de unde mai trebuia să sosească cea mai mare cantitate de provizie şi un alt lagăr de cinci bataloane şi cinci sute de cai, dincoace (nord) de Dunăre, la capul de pod, sub comanda Colonelului Conte de Neyberg.

Patru corăbii de război au fost aşezate în lungul Dunării, în poziţii de unde ar fi putut supraveghea operaţiunile pe care Turcii din Belgrad le-ar fi putut face pe apă. Primele două din amonte – St. Carol şi St. Leopold – aceleaşi cari serviseră la trecerea Dunării au fost lăsate între Belgrad şi pod, sub comanda căpitanului Swindeman şi celelalte două – St. Francisc şi St. Ştefan – comandate de căpitanul Storck au ancorat vis-a-vis de lagărul de la Semlin.

Vasele n-au rămas mult timp fără a avea ocazie de a se semnala. Elel au fost atacate, la 8 Iulie (st.n.) de cinci galere turceşti, cu mai mult de 40 şeici sau alte bastimente şi lupta dură o oră, dar inamicii au fost respinşi. Turcii au pierdut aci mai mult de 200 de oameni iar din partea imperialilor n’au fost mai mult ca 20 morţi şi răniţi. Li s’a scufundat şi o galeră, iar patru din şeice au fost stricate.

planul-cetatii-belgrad-la-anul-1730

Planul cetăţii Belgrad la anul 1730

Partea III

provincia-autonoma-margina

Pe harata aceasta apare Provincia autonomă Margina singura recunoscută în Imperiul Otoman între 1560-1833, cu principi români – Mişu Karapancea cu soţia Sara

Semnalăm cititorului că autorul acestui studiu unic despre punctele importante de pe Dunăre Mih. D. din 1943, de la pagina 41 la 54 sunt citate evenimentele militare fără ca să se pomenească de cuvintele «sârb» şi «Serbia». De fapt, veţi observa că sârbii ajung la Belgrad ca să o numească capitală, abia în anul 1849, acum 161 de ani. Vom continua, însă, partea a III-a a acestui articol, oprindu-ne la pătrunderea spre Belgrad a revoluţionarilor sârbi în frunte cu Karagheorghe; o baladă populară sârbească, vorbind despre un atac asupra unor spahii (latifundiari turci) spune că aceasta este opera «Ono vlase cod Fazlibase» (Acelui valah al lui Fazlibaşa) la care fusese slugă.

karagheorghe

Karagheorghe

De fapt Karagheorghe era un vlah/român din Muntenegru, după o variantă, mama lui numindu-se Stanca din familia Catana; după alte variante ar fi urmaşul unei familii din provincia Şumadija, satul Vişevac. La anul 1787 este pomenit că se refugiase cu familia la Sirmium pe râul Sava, întrucât pe acele vremuri turcii urmăreau pe sârbi şi uneori îi omorau, expunându-le capetele în faţa palatului imperial de la Constantinopol.

După nume, ar fi aromân şi din această familie se trage şi familia regelui Alexandru I, soţul principesei Mărioara, fiica regelui Ferdinand I al României. Aceasta este părerea noastră, pentru că nimeni nu a cercetat cu de-amănuntul biografia acestui mare personaj. Mai precizăm că Serbia de la 1389, Câmpia Mierlei, până la anul 1833 n-a existat ca stat; deci sârbii pot apărea ca luptători izolaţi, haiduci, răsculaţi, revoluţionari sub comanda lui Karagheorghe, iar la 1817 i s-a tăiat capul cu toporul de către finul său.
Prin urmare, de la pagina 41 la 54, are loc descrierea războaielor între imperialii Austrieci, care vroiau să reocupe Belgradul de la Turci. Deci trecem de la pagina 41 la pagina 54 şi continuăm Partea a III-a.

Istoricul Principalelor Puncte pe Dunăre
Dela Gura Tisei Până la Mare
Pe Coastele Mării
Dela Varna la Odesa
(Bucureşti 1943, pp. 41- 54)
de
LT. – CL. IONEL MIH. DRĂGHICESCU

harta-continand-legenda-romanilor-in-tarile-din-europa

Hartă conţinând legenda românilor în ţările din Europa, din perioada actuală

La 1804 Gheorghe Czerni (Cara Gheorghe) sau Gheorghe cel Negru, un sârb care îşi făcuse o reputaţie de soldat, în armata austriacă, fu desemnat ca şef al insurgenţilor.
La 12 Septemvrie 1806 Sârbii pun mâna pe oraşul Belgrad, apoi pe cetate, în care turcii aveau o mică garnizoană, o turnătorie de tunuri şi o fabrică de alte ustensile de războiu.
De astădată, deşi cel puţi parţial, sentimentul naţional – „ce se păstrase până atunci în fundul pădurilor, în mănăstiri şi în acele bande de haiduci, pe care cruzimile enicerilor, unite cu prădările stăpânilor ţărei, contribuiau a le mări şi întreţine” – triumfă. Lupta a fost crudă şi desperată. Ani întregi sângele curse şiroaie; în fine Turcii au fost alungaţi.
Dar dacă patriotismul era înflăcărat, totuşi Sârbii pătară, într-un mod nedemn, succesul lor. Când intrară în Belgrad „orice turc care refuza botezul, murea în cele mai crude torturi”, copiii erau tăiaţi în bucăţi, iar femeile, se spintecau sau erau duse sclave.
Dumnezeu a făcut pe omul incult, spre a justifica ferocitatea fiarelor sălbatice…
La 1807 a doua campanie contra Turcilor sub comanda lui Kara-Gheorghe.
În Ianuarie, Austriecii crezând că Belgradul va cădea în mâinile Sârbilor şi ca nu prin ei, să cadă şi în mâinile Ruşilor, oferiră Turcilor să-l ocupe ei …
Acesta era numai un pretext, devreme ce Ruşii separaţi de Sârbi, prin o mare armată turcească, era imposibil, de a pune, cu uşurinţă mâna pe el.
La 29 Ianuarie (10 Februarie) 1811 Sârbii, cu ajutorul Ruşilor iau Belgradul.
În anul următor, 1812 însă, Turcii având avantaj asupra Ruşilor, reiau oraşul. După reintrarea Turcilor, excesele nu mai cunoscuseră nici o margine.
În 1813 are loc a patra campanie, a Sârbilor contra Turcilor, sub Kara-Gheorghe.
În acest an (1813) Kara-Gheorghe, abandonat de Rusia şi de proprii săi companioni de arme, este silit să fugă în Basarabia, unde este închis. Turcii ocupă din nou Serbia. Reintrând, câţiva ani în urmă în ţara căreia el Kara-Gheorghe, îi fusese primul liberator, fu asasinat la Semndria.
La 1815 Miloş Obrenovici excită din nou pe Sârbi, la Tacova, la o nouă răscoală şi ia comanda insurgenţilor, cu succes. În acest timp, Turcii acopăr foburgurile Belgradului cu edificii şi restaurară cetatea, care, către 1820 deveni formidabilă.

milos-obrenovici

Miloş Obrenovici

La 1817 Miloş este recunoscut de Poartă ca prinţ ereditar al Serbiei. Principatul rămâne vasal Turciei, căreia avea a-i plăti un tribut anual.
Energica impulsiune a lui Miloş şi sprijinul Rusiei, susţinu 15 ani lupta şi negocierile. Ca rezultat al tratatului din 1829, dintre Rusia şi Turcia, la 3 August 1830, Turcia recunoscu autonomia completă a Serbiei şi Miloş obţinu de la Poartă un firman care-i acordă titlul de principe (Kneaz) ereditar, pe care adunarea naţională (Scupcina) îl conferise.
La 1839 prinţul Miloş abdică în favoarea fiului său Milan. Acesta moare, după ce domneşte trei săptămâni. Al doilea fiu a lui Miloş, Mihail urmează la domnie.
La 1839 oraşul Belgrad devine capitala Serbiei, iar citadela rămâne ocupată de o garnizoană turcească, tare de 4 000 oameni, în virtutea Hatişerifului din 1834.
Către finele deceniei a III-a, paşalâcul Belgradului era dat acestui Yusuf care subscrisese ruşinoasa capitulare pe Varna, în războiul din 1828-29. Altădată Padişahul i-ar fi trimis fatalul cordon, dar acum pentru a plăcea învingătorilor, el trebuie să păstreze bunele sale graţii pentru omul care îl trădase!
Gonit de o insurecţiune, la 2/14 Septemvrie 1842, Mihail fuge, latatăl său, la Viena. Alexandru al II-lea fiu (alţii zic nepot) a lui Kara-Gheorghe care fusese asasinat şa Semendria, este chemat şa tron, în etate de 18 ani. Între altele, el constui o fabrică de arme la Kragujevatz.
La 1853 Ruşii susţin pe faţă propaganda călugărilor slavi contra acestui principe. În acest timp, sunt de însemnat disputele de domnie, ale descendenţilor celor două familii: Obrenovici, – pusă mai direct sub influenţa panslavismului – şi acea a lui Kara-Gheorghe (independentă de orice influenţă străină).
La 1856 tratatul de la Paris, prin art. 28, declară imunităţile şi privilegiile acordate Serbiei, puse în viitor sub garanţia colectivă a puterilor şi prin art. 29, oprea orice intervenţie militară străină, fără vreo înţelegere prealabilă între puterile garantate.
La 10/22 Decemvrie 1858 Scupcina voeşte abdicarea lui Alexandru Kara-Gheorghe; acesta fuge noaptea în cetatea Belgradului şi se pune sub protecţia armatei turceşti. Scupcina ridică din nou pe Miloş la demnitatea de Principe-suveran şi ereditar al Serbiei, care – deşi era de 78 ani, deşi era incult şi violent, deşi nu ştia nici scrie nici ceti, deşi în conversaţie intimă Sârbii îl numeau principele ţăran, dar – corespundea momentan dorinţelor ţării.
În anul 1859 Alexandru fiind declarat depus de adunarea naţională , renunţă la tron şi căută un refugiu pe teritoriul austriac. Aproape 80 ani, Principele Miloş se urcă din nou pe tron.

milos-obrenovici

Mihail Obrenovici, fiul
lui Miloş Obrenovici

În 1860 Miloş moare, fără a putea reuşi să-şi execute planul său, de a da semnalul unei insurecţii generale a tuturor rajalelor (supuşi creştini ai Turciei) contra dominaţiei otomane. Fiul său Mihail pune mâna a doua oară pe putere. El este fondatorul miliţiei sârbeşti.

În Iunie 1862 oraşul Belgrad este bombardat de Turci, din citadelă, din cauza unei certe armate, provocată cu ocazia unei discuţii între copiii sârbi şi soldaţii turci, care îşi disputau dreptul de a lua mai întâi apă dela o fântână? Un copil este omorât şi o luptă sângeroasă se încinge între Sârbi şi Turci. În ziua de 5, Turcii sunt înconjuraţi în citadelă de unde ei bombardează oraşul. A doua zi 6 iunie se încheie un armistiţiu.
După propunerea guvernului francez, o conferinţă se deschise la Constantinopole, care se ocupă cu găsirea mijloacelor de a împiedica repararea unor asemenea fapte. Turcia primeşte cu reprezentanţii puterilor care au subscris tratatul din 1856, un compromis prin care evacuază 2 din 6 fortăreţe (2 Sept. St.n.), pe care avea dreptul să le ocupe şi deţine, dar menţine dreptul să păstreze în alte patru cetăţi, garnizoane turceşti (8 Septemvrie st. N.).
Astfel, Belgradul fiind din aceste din urmă, în 1863, neînţelegerile continuă între Sârbi şi Turci. La 5 februarie st.n. o comisiune mixtă este însărcinată să observe executarea deciziilor conferinţei care se reuneşte la Belgrad.
Către finele toamnei 1866, Principele Mihail ceru Porţei un firman prin care acesta să consimtă să ridice garnizoanele fortăreţelor sârbe. Această cerere provocă o lungă şi vie corespondenţă, care avu un fericit rezultat, căci Ali Paşa, marele vizir de atunci, comunică, la 19 Februarie 1867, în faţa ambelor armate, turcă şi sârbă; paşa a dat cheile lui Mihail, care intră în cetate pe un cal dăruit de sultan, în capul armatei sale.
În aprilie nu mai era nici un turc în Belgrad. Citadela a existat mult timp împreună cu istoricul turn Neboişa (sau al omului cutezător), ea, care a fost stât de teribilă altădată, în istoria lumii creştine, a fost lăsată în foarte rea stare, servind mai cu seamă de închisoare.
La 1868 Mihail este asasinat în parcul dela Topcider. Un consiliu de regenţă este format sub preşedinţia generalului Blasnavatz.
Adunarea naţională (Scupcina) proclamă principe pe un tânăr Milan (fiul lui Iefren, unchiul lui Mihail, colonel în cavaleria românească), sub numele de Milan Obrenovici al IV-lea, care avea vârsta de 14 ani. Cârma statului fu încredinţată unei regenţe, în capul cărei a fost pus Ristici, unul din cei mai remarcabili oameni de stat ai Serbiei. Preparativele făcute pentru executarea unei campanii, în provinciile turceşti vecine sunt întrerupte şi planurile de insurecţie sunt amânate, în ceea ce priveşte pe sârbi.
La 1871 Alexandru Kara-Gheorghevici este condamnat, la Pesta, la 8 ani închisoare, pentru că a fost complice la asasinarea lui Mihail.
La 1872 Milan este declarat major.
La 1785 insurecţia în Hezegovina, susţinută de voluntari sârbi şi muntenegreni sub comanda sârbului Ljubibratici.
La 1876 insurecţie mare în Bosnia şi Bulgaria. Sângeroasa represiune a insurecţiei bulgare; mai mult de 100 sate sunt transformate în cenuşă; 25.000 persoane sunt executate sau masacrate. Exasperate Serbia şi Mntenegru declar, în Iulie, războiu Turciei. Armata sârbă este comandată de generalul rus Cernaiew. Muntenegrenii sunt adeseori triumfători. Sârbii după o apărare lungă şi încarnată, abandonează turcilor, la 31 Octomvrie, lagărul întărit dela Alexinatz. Rusia intervine în favoarea Sârbilor; Poarta primeşte un armistiţiu.
La 1 Martie 1877 se face pace între Serbia şi Turcia, cu condiţia menţinerei Statulu qvo ante. Insurecţiile continuă în provinciile turce vecine.
În Decemvrie 1877 Serbia intră în campanie contra Turciei, către sfârşitul războiului Ruso-Turc. Muntenegrul urmează exemplul său.
În tratatele dele San-Ştefano (Martie 1878) Serbia este declarată independentă şi primeşte o sporire de teritoriu.
În Iulie tratatul dela San-Ştefano se reviziueşte de congresul dela Berlin, care restrânge achiziţiile teritoriale asigurate Sârbilor şi Muntenegrenilor. În August, Bosnia şi Herzegovina sunt ocupate şi administrate de Austria. Sangiacul Novibazarului este pus sub Turci, dar Austria are dreptul să-l ocupe milităreşte şi să facă drumuri.
La 6 Martie st. N. 1882 Serbia este declarată regat sub ministerul Piroşatanatz.»

steagul-serbiei-la-1882

Steagul Serbiei la 1882

Note Critice:

megleno-rimanii-port

În legătură cu Belgradul putem spune că era un sat la marginea cetăţii, care după unii, număra 3 000 locuitori în epoca modernă, după alţii se poate să fi fost mai mulţi. Însă avem mărturii lăturalnice din călătoria politicianului francez Robert Gambetta la 1876, deci după 43 de ani de la ocuparea de către sârbi şi pierderea independenţei şi identităţii românilor din Timoc.
Atunci se spune că din Serbia nimeni nu ştia franţuzeşte şi cuvântul de bun-venit este rostit de un aromân «Nuşu»; la Belgrad este întâmpinat de 14 consileri din care 2 erau sârbi şi 12 vlahi, ceea ce înseamnă că la anul 1876, populaţia majoritară a Belgradului era alcătuită din vlahi sau români. Ne referim la aceste date, nu pentru a ne lăuda că noi, vlahii sau românovlahii suntem şi azi mulţi, ci ca să se trezească despoţii sârbi, prin urmare să afle că în Serbia de răsărit a rămas o populaţie numeroasă, încă majoritară în fosta provincie Margina; aceasta are nevoie de identitate şi recunoaştere a acestui statut prin Parlament.

Chestiunile legate de Belgrad, după câte s-au văzut, nu erau în echilibru politic care să fie favorabil Serbiei; mai ales că sârbii nu luptau numai pentru ca să obţină neatârnarea sau independenţa, ci existau şi lupte politice fratricide sau pentru ocuparea provinciei româneşti Margina. Inamicul sârbilor devine dintr-o dată căpetenia lor, Karagheorghe, care îi răsculase împotriva turcilor la 1804. La anul 1813 eşuează revoluţiile antiotomane, iar Karagheorghe, văzând răzbunările crude săvârşite de turci asupra sârbilor, îşi dădu seama că nu vor mai avea un viitor în Balcani şi de aceea se repede la Praga, unde este primit de ţarul Alexandru al III-lea, căruia îi cere ajutor material şi moral. El roagă pe împărat să se folosească oficiile sale imperiale şi să intervină pe lângă austrieci permită sârbilor să se refugieze în Rusia peste Austria şi să se reaşeze în ţinuturile din care plecaseră strămoşii acestora, în sec. VI-VII d.C.r.. Atunci sârbii se zice că, într-un conflict cu avarii, s-au dedat la anumite cruzimi; ignorantul şi sălbaticul niciodată n-a făcut concesii rivalului la fel de crud. De aceea avarii i-au prins pe sârbi prin mlaştini, unde stăteau ascunşi cu o trestie în gură, ca să respire, şi i-au căsăpit pe toţi. Au rămas doar copii şi femeile, pe care i-au cruţat şi punându-i în căruţe, au pus femeile sârbe să tragă căruţele până au trecut Dunărea în Balcani, unde au cerut îngăduinţă să se aşeze ca popor subjugat la bizantini şi tolerat.
Întrucât austriecii nu le-au permis să se întoarcă în patria lor de origine s-au restrâns ei cum au putut, dar numai în parte, şi atunci în anul 1813 s-au retras în grupuri pe căi lăturalnice şi au întemeiat un stat nu departe de Volga numit «NOVAJA SRBIJA»; deci sârbii mai au o ţară mumă în Rusia, dar de care nu vor să profite.
Karagheorghe ştiind că singur nu se poate apăra faţă de turci, încheie o înţelegere cu Constantin Ipsilante, ca după această revoluţie să se alcătuiască un regat mai mare care să se numească «DACIA».

constantin-ipsilante

Constantin Ipsilante Domn în Moldova: 8 martie 1799 – 4 iulie 1801, octombrie 1806 – noiembrie 1806 şi al Munteniei: 1 septembrie 1802 – august 1806. A mai fost administrator al Munteniei sub ocupaţia rusească: 27 decembrie 1806 – 31 mai 1807 şi 8-28 august 1807

Trebuie să mai ştie cititorul nostru că singurul refugiu al sârbilor era Ţara Românească, unde cei bogaţi treceau şi-şi cumpărau moşii, prin sate sau la Bucureşti. Deşi turcii, faţă de români sau vlahi sau vlahii din Vlahia nu se purtau cu vreo cruzime, Constantin Ipsilante, domnitorul Ţării Româneşti (Vlahiei) poartă convorbiri cu căpitanul revoluţiei sârbeşti, care de fapt se mutase la Calafat cu o parte din armata sa, folosind un poligon de instrucţie destinat  răsculaţilor.

În secret poartă convorbiri cu domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Ipsilante, prin care, cele trei ţări Valahia, Moldova şi Srbija să se contopească într-un regat numit Dacia.
Însă spionajul rusesc nu vroia ca să se unească ţările Balcanice şi pentru că Valahia era vasală Rusiei, în ziua de Paşti în Biserica Mitropolitană din Bucureşti, urcă pe amvon contele Rodofinichin şi citeşte «Ocazul ţarului» în faţa enoriaşilor, prin care ţarul Rusiei, Alexandru al III-lea îl destituie din funcţia de domnitor al Valahiei, fără să mai ceară consimţământul Turciei, care de asemenea avea Valahia sub vasalitare; şi de aci înainte Constantin Ipsilante dispare pentru totdeauna.

e28093-principatele-unite-ale-moldovei-si-valahiei-in-anul-1859

Ţara Românească unită cu Moldova – Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei în anul 1859

Important este de ştiut că Rusia avea interesele ei de a pătrunde în Balcani şi de a stăpâni ea ţările creştine sub pretextul că le protejează. De aceea avusese grijă ca la 1833 când s-a desfiinţat provincia autonomă Margina şi s-a donat de către ţar Serbiei, să se înfiinţeze graniţa între Turcia şi Valahia, astfel că Serbia era extinsă până la Dunăre desfiinţând provincia românească/vlahă Margina. Lucrul acesta îi convenea şi principelui cneaz Miloş al Serbiei, mare negustor de porci şi importator de sare românească din Valahia şi un renumit ambiţios neînfricat. El a pus la cale uciderea cu toporul a căpeteniei revoluţiei sârbeşti, Karagheorghe.
Unii istorici văd şi astăzi că asasinatul a fost legitimat prin aceea că s-a făcut în interesul statului şi poporului lui, sârb în loc să se mute în Rusia sau să formeze un regat puternic în Balcani, Dacia.
Aceasta este povestioara despre care nici istoria românilor şi nici a sârbilor nu prea pomeneşte astăzi, mai ales că au făcut greşala să-i reboteze pe rumâni – vlahi.

 

 

Pomana in timpul vietii. Origini geto–dace

Se pare ca viziunea pe care o au vlahii despre viata de apoi isi trage radacinile din conceptia religioasa si practicile cultice daco-getice. Marele istoric grec Herodot confirma la tracii din sudul si nordul Dunarii existenta unor banchete rituale ale asociatiilor secrete ale initiatilor, alesi ai marelui zeu Zamolxis, pe care acesta ii chema la ospetele rituale, atat lor, cat si urmasilor lor asigurandu-li-se nemurirea. „Aceasta credinta intr-o post-existenta in forme materiale analoge vietii terestre – credinta pe care o intalnim si la egipteni, la persi, la celti sau la germani – dovedeste nivelul superior al gandirii religioase a daco-getilor”, observa Ovidiu Drimba, in „Istoria culturii si civilizatiei”.
Un exemplu pastrat pana astazi este obiceiul priveghiului „vesel”, ce poate fi intalnit (tot mai rar, ce-i drept) in Maramures si in sudul Dunarii, o prelungire clara a ospatului funerar daco-tracic, insotit de purtarea unor masti comice, dar si de veselie, glume sau bufonerii. In septembrie 2009, intr-o localitate sarbeasca locuita de vlahi, arheologul Paun Es. Durlic a participat la o asemenea pomana vesela facuta inca din timpul vietii.
Ea s-a petrecut in satul Rudna Glava, organizata de Dara si Mihajlo Makulovic. La pomana au cantat trompetisti, a fost bucurie generala si s-a dansat in centrul satului. „Parca nimic nu s-ar fi schimbat din secolul al V-lea i. Hr., cand Herodot ii descria pe tracii care plangeau cand se nastea un copil si se bucurau, dansau si petreceau la moartea cuiva. Prin moarte, omul se elibera de chinurile vietii si ajungea in starea de fericire eterna”, scrie Paun Es. Durlic in lucrarea sa.
Raiul din paine
Majoritatea batranilor vlahi, in special cei din zonele muntoase, isi inchipuie raiul ca pe un camp impartit in doua zone. Intr-una, spun acestia, este bezna fara sfarsit, e frig, nu e apa, iar iarba e uscata si neagra. Acolo locuiesc cei care au murit fara lumanare.

capul-pomenii-albe

Capul pomenii albe

Pentru ca sufletul sa poata trece in campul cu flori (de fapt, florile primite de cel mort la fiecare pomana), trebuie ca inainte de Pasti, in primii trei ani de dupa moarte, sa primeasca pomana alba. Painea de la pomana alba reprezinta raiul: cele sapte bobite din centru simbolizeaza cele sapte zile din saptamana, care, desi sunt intrerupte de moarte, continua in viata de apoi. In jurul celor sapte bobite este cercul solar, care cu lumina sa trezeste natura din somnul iernii.
Nu se stie daca in lumea de dincolo campul este luminat de soare, dar se crede ca si acolo sunt zile si nopti. In cantecele funebre, numite de vlahi petrecaturi, cel care pleaca din lumea aceasta nu trebuie sa urmeze cursul apei, pentru ca apa nu se mai intoarce, ci pe cel al soarelui, pentru ca el renaste in fiecare zi. Totusi, raiul e foarte luminos, pentru ca sunt aprinse multe lumanari, date de cei vii impreuna cu pomana.
In mijlocul campului e un copac imens, de sub care izvoraste un izvor cu apa rece. Aici isi potolesc setea cei adormiti pentru ca, pe lumea cealalta, setea e foarte puternica. Odata cu pomana alba, dintr-un lemn uscat se face o mica pluta pe care se lipeste o lumanare taiata in forma de cruce. Cei care au murit nu pot bea cata apa vor din izvorul de dincolo, ci doar atata cat a plutit pomana (pluta cu lumanare in forma de cruce).
Geografia lumii de apoi, asa cum si-o imagineaza vlahii, prezinta uimitoare asemanari cu cea mesopotamiana, unde paradisul, gradina cu un copac sacru si un izvor, este pazit de Regele-Gradinar, nimeni altul decat Dumnezeu. Alaturi de reprezentarea lumii de dincolo, setea cumplita pe care trebuie sa o indure cei morti este un alt element pe care il regasim, atat la vlahi, cat si la mesopotamieni, semn ca cele doua culturi se inrudesc.

Ranco Vucovic

Foto: Paun Es. Durlic

Publicat de Dr. I. F. Gheorghiev

( Preluat de pe blogul “romanii-din-bulgaria.blogspot.com”)

CODEX ROHONCZI – o carte veche de 1.000 de ani, care răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri

misteriosul-codex-rohonczi

untitled

Misteriosul Codex Rohonczi e scris in limba daca

O ipoteza tulburatoare a unui cercetator roman.Limbajul folosit face parte din cele opt scrieri nedescifrate inca de omenire * Dacii scriau de la dreapta la stanga si de jos in sus * Un expert indian crede ca e vorba de o evanghelie apocrifa * O Apocalipsa care descrie foarte clar sfarsitul vremurilor * Dacii si-ar fi preluat scrierea de la brahmani Codexul Rohonczi este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător.

Manuscrisul a fost păstrat la Rohonc până în 1838, când contele Gusztáv Batthyány şi-a donat biblioteca, inclusiv codicele, Academiei de Ştiinţe a Ungariei. Deşi este încetăţenită varianta „codexul Rohonczi”, articolul de faţă optează pentru denumirea „codice”. Codexul face parte din lista celor opt scrieri care nu au fost descifrate inca. Cercetatoarea romanca Viorica Enachiuc crede ca a izbutit sa o descifreze, fiind scrisa in latina vulgara, dar cu caractere dacice.

Attila Nyíri a propus o interpretare publicată în Theologiai Szemle, 39/1996 (pag. 91-98). În mare, procedeul pe care l-a folosit pentru descifrare a constat în a întoarce cartea şi a asocia fiecărui caracter litera cea mai apropiată. Este de reţinut însă că acelaşi simbol cunoaşte uneori varii interpretări şi aceeaşi literă transcrie mai multe simboluri. În final, autorul ajunge la un text care, luat ca atare, are sens în maghiară şi este de natură religioasă. Cercetătorul indian M. K. Singh susţine că textul este scris cu o variantă regională de Brahmi care poate fi citită. A transliterat primele 24 de pagini pentru a obţine un text în Hindi pe care apoi l-a tradus în maghiară şi l-a publicat în ediţia 2004/6 2005/1 a periodicului Turán. În interpretarea sa, codicele se vrea a fi o evanghelie apocrifă. Mai mult, ar cuprinde o varianta de Apocalipsa, care descrie foarte clar “vremurile de pe urma” ale omenirii. S-a specutat mult ca Singh a descifrat o serie de previziuni apocaliptice dar ca a ales sa patreze tacerea.

alfabetul-dacic

O alta ipoteza este ca ar fi scrisa in alfabetul dacic. De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.

manuscris

vioricae

În 1982, Viorica Enachiuc (foto) a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor. “Scriere secretă” După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: “Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum”. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. “Seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. “Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta. Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101.

“Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit “Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:

“O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,/ Înşelator, să nu primeşti a te uni/ Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/ Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/ Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/ Să juri cu maturitate şi cu convingere!/ Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/  Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”

Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi în Danemarca, unde a studiat scrierea runică.

P.S. Acest text circulă pe internet, fără semnătură. Conţinutul său este, însă, corect ca informaţie şi judicios ca abordare.

Eminescu despre chestiunea orientală

eminescu

Bun cunoscător al istoriei naţionale şi al celei universale, Mihai Eminescu n-a rămas în simpla fază de contemplător indiferent al acesteia. De la cele mai fragede vârste s-a implicat , cu toată vigoarea fiinţei sale morale , în ea. Încă de la vârsta de 20 de ani , pe vremea studenţiei, publică, în Federaţiunea, articolul „În unire e tăria”, care examinează criza dualismului austro-ungar, născut din gânduri satanice, ca o „ficţiune diplomatică”. El cheamă, în cuvinte pline de patetism, toate popoarele îngenunchiate de imperiu la unire şi trezire naţională.

Cu o intuiţie de mare gazetar a abordat problema „orientală”, luând apărarea popoarelor subjugate de otomani, în primul rând a sârbilor ( de altfel, e cunoscut că, împreună cu Dionisie Miron, a tradus un număr de 55 de balade sârbeşti, atras de farmecul lor literar şi de virtuţile lor istorice).

Imperiul otoman, cu o administraţie îmbătrânită, rămăsese în urma culturii şi civilizaţiei europene, izolându-se complet de continent. Eminescu a sesizat foarte bine aceste lucruri. El urmărea, prin intermediul agenţiilor Havas şi Reuter, cu multă atenţie desfăşurarea evenimentelor. Cum informaţiile de peste Dunăre soseau cu greu la Iaşi sau Bucureşti, Eminescu făcea adeseori apel la presa din Viena sau Budapesta. În ziarele româneşti, cea dintâi ştire despre pregătirile de război ale Serbiei sunt publicate în Curierul din Iaşi, la 19 mai 1876. România şi Serbia au avut multă vreme destine comune, alunecând pe aceeaşi roată a istoriei în jocul tragic al suferinţei, fiind aşezate în zona de frontieră, ca puncte de trecere între două imperii. În Parlamentul de la Bucureşti se discută „neutralitatea” României. Eminescu, gazetarul, ia imediat poziţie: „Totuşi, aceste împrejurări nu pot înrăuri asupra opiniei publice care are în vedere decât binele României. Turcia nu mai este primejdioasă pentru noi, dar o alianţă cu Rusia însemnează primejdia absorbirei şi a absolutismului. Toate relaţiile Europei doresc îndreptarea soartei popoarelor din orient, dar nici o gazetă cuminte n-a susţinut că Orientul trebuie dat pe mâna ruşilor. La ordinea zilei se află două politici: una onestă şi conformă tractatelor, alta aventurieră şi setoasă de cuceriri”. (în „Curierul de Iaşi”, 19 mai 1876)

Prin jocul sorţilor, în scurtă vreme destinul Serbiei rămase pe mâna ingenuozităţii strategice a ofiţerilor şi soldaţilor ţarismului rus, veniţi să-i dea o mână de ajutor. După începerea conflictului, când sorţii războiului încă nu se deciseseră, Eminescu, observator atent al ostilităţilor, se implică activ în reflectarea evenimentelor în presă. Primele informaţii date de Eminescu anunţă că Înalta Poartă l-a blestemat pe prinţul Milan, declarându-l „hain al Porţii”, iar despre bătălia de la Niş (Nissus) Eminescu obţine informaţii de la Berlin, scriind articolul „De pe câmpul de război (din Berlin se vesteşte)”: „Atacându-l acuma, fură primiţi cu salve foarte bine îndreptate de focurile tunurilor, încât un regiment (compus din români din Serbia), care ocupă linia primă a luptei, au aruncat armele, iar trâmbiţaşul dând semnalul de retragere, acesta fu repetat de toţi trâmbiţaşii celor 12 batalioane angajate… Ieşiţi din bătaia puştii, regimentul românesc fu înconjurat şi dus la Deligrad şi Alexinaţ, unde un consiliu de război, convocat grabnic, a hotărât decimarea regimentului. Principele a graţiat pe mulţi din cei osândiţi, însă cu condiţia ca, la bătăliile viitoare, cei graţiaţi să steie în linia întâi de luptă. Totuşi, 60 de oameni din acest regiment fură împuşcaţi la Deligrad, iar restul regimentului, companie cu companie, a fost încorporat celorlalte regimente de linie”.

În Serbia exista un curent de opinie puternic împotriva acestui război, declanşat fără instruirea ostaşilor şi fără pregătiri minuţioase. La 16 iulie 1876 soseau la Bucureşti rămăşiţele pământeşti ale principesei Maria Obrenovici (născută Catargi), mama principelui Milan, care a fost înmormântată la Bucureşti. La 25 iulie , sosea la Belgrad generalul Kauffman, trimis de către ţarul Rusiei să preia comanda armatei sârbe,  aflată în defensivă. Dar operaţiunile militare nu se desfăşoară sub cea mai norocoasă zodie.

maria-obrenovici

Maria Obrenovici

La 29 august, Eminescu scrie : „Sârbii au pierdut bătălia de la Alexinaţ şi se retrag”., în timp ce generalul Alimpici, colonelul Markovici şi generalul Leşanin „sânt răniţi, acesta din urmă prin încercare de ase sinucide”. În această situaţie confuză, Marea Britanie propune un armistiţiu. Eminescu relatează: „Se zice că guvernul englez ar fi dispus să ceară ca armata română să ocupe Bulgaria şi cea italiană Bosnia şi Herţegovina, până când Turcia va aplica reformele hotarâte de aceste provincii”, adică aşezându-se pe linia de demarcaţie dintre cele două ţări beligerante.

1877-carol

În 1877 Carol a condus forţele armate române într-un război de independenţă 

Eminescu reproduce şi o informaţie a ziarului francez „Le Temps” : „Oamenii din divizia lui Horvatovici, azi cea mai bună din armata sârbă, deteră semnalul (proclamării). O particularitate curioasă : în această diviziune sunt mulţi români. Aceştia dovediră căldura capetelor lor româneşti arătând cea mai vie esaltaţiune ; îngenunchiară sărutând pământul, făcându-şi cruce în mai multe rânduri… Să spunem pentru onoarea rasei latine că, cu ajutorul disciplinei şi al experienţei, fraţii noştri de limbă, românii, devin soldaţi excelenţi şi nu desmint sângele roman”.

În rândul opiniei publice din Belgrad, principele Milan era, însă, ca şi detronat. Rusia trimite în ajutor un corp medical, în frunte cu generalul Tokarioff şi principele Cetvertinski, în timp ce la Bucureşti A.D. Xenopol va rosti conferinţe în aula universităţii, iar banii astfel obţinuţi vor fi trimişi ajutorării familiilor „soldaţilor români din Serbia”. Eminescu intuia cauza crizei şi confuziilor din „chestiunea orientală”. Aceasta era lipsa de cunoaştere reciprocă, fanatismul naţionalist- hegemonic şi intoleranţa lingvistică şi scolastică faţă de cei de alt neam : „Am mai spus şi altă dată, că pentru un teritoriu poliglot ca cel turcesc, egala împărţire a limbilor şi confesiunilor va fi un lucru de căpetenie, formaţiunile teritoriale un lucru secundar… Libertatea lingvistică şi eclesiastică pentru românii din dreapta Dunării trebuie asigurată, ca să fie odată pentru totdeauna de sub presiunea spirituală, în prezent a grecilor, în viitor a altor fraţi creştini…”

Evenimentele care au urmat se cunosc. Prin unirea armatei române cu cea rusă, turcii sunt învinşi la Griviţa şi Plevna. Încurajată de aceste succese, Serbia va declara pentru a doua oară război turcilor, la 7 decembrie 1877. Primele bătălii se poartă la Babina Glava-Ciproveţ, spre izvoarele Timocului, unde se va face şi memorabila joncţiune cu armata română biruitoare.

Cristea Sandu Timoc

(Extras din revista „Orizont”, nr. 39/29 septembrie 1989)

asediul-plevnei

Comandant suprem al armatelor romano-ruse in asediul Plevnei din timpul Razboiului de Independenta (1877-1878), cu o contributie decisiva in acelasi razboi, Carol s-a incoronat rege in 1881, purtand cu nedisimulata mandrie coroana de otel turnata din metalul unuia dintre tunurile turcesti capturate la Grivita.

Note critice

Am publicat acest articol în anul 1989. Azi doresc să completez cu alte date:

Rusia ţaristă , la început, în1876, a avut intenţia să facă din Serbia o mare putere în Balcani. De aceea, s-a organizat linia de front pe râul Timoc, de la ivoare până la vărsare.

Ei se bazau pe ambiţiile regelui Milan că vor reuşi să-i învingă pe turci şi să aibă un stâlp puternic în Balcani, cu centrul în Belgrad.

Armata sârbească trece Timocul la Bregova şi se pregătesc să elibereze provincia Vidinului (Dii), locuită de români.

În câteva luni de zile, ei izbutesc să schimbe albia râului Timoc, mutând-o spre Vidin vreo 2 km şi acaparează teritoriul cel mai fertil de la gura Timocului. Apoi au umblat din sat în sat, agitându-i pe români să manifeste şi să lupte împotriva turcilor. Locuitorii nu au fost deacord cu unirea cu Serbia.

Sârbii s-au înfuriat şi au arestat  trei căpetenii şi i-au trecut peste Timoc, la stânga. Toţi trei au fost spânzuraţi, pentru că au refuzat stăpânirea sârbească, preferând-o pe cea turcească.

Majoritatea armatei de pe linia Timocului era din regimente româneşti; soldaţii nu aveau echipament şi luptau desculţi. Spre izvoarele Timocului, lupta armata sârbească şi rusească. Toate regimentele au fost trecute prin foc şi sabie de către turci, în timp ce la Belgrad ofiţerii sârbi chefuiau prin restaurante.

La 31 octombrie 1876, Rusia dă un ultimatum Turciei să înceteze ostilităţile şi să semneze un armistiţiu cu Serbia. Sultanul acceptă condiţiile ultimatumului.

La 24 aprilie 1877, Rusia declară război Turciei şi de data aceasta fără să ceară vreo alianţă cu Serbia sau România. În primele bătălii armatele ţarului sunt învinse de turci şi ţarul îi cere sprijin printr-o telegramă   regelui Carol, ştiind că are o armată bine echipată şi bine instruită.

Armata română eliberează Bulgaria de nord şi toate oraşele şi cetăţile dunărene. La sfârşitul războiului, în decembrie 1877, intră şi armata sârbească să participle la ostilităţi şi face joncţiunea cu armata română la Babina Glava, la nord de Niş.

Turcii au fost învinşi şi la 3 martie 1878 a fost semnat tratatul de la San-Stefano, prin care Turcia recunoaşte independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei

Privitor la acest război există un episod, pe care l-am cules din istoria bulgărească.Este vorba de faptul că  armata învinsă (turcă), zdrenţuită şi flămândă a defilat în faţa armatei învingătoare (armata română),  la ieşirea din Vidin spre Vidbol. După aceea, armata română a defilat în faţa armatei turceşti, dându-i onorul militar. Acesta este un episod unic şi admirabil de onoare militară.

Astăzi, urmaşii românilor care au luptat în diviziile româneşti de pe Timoc la 1877, nu mai sunt recunoscuţi ca români şi nu au drepturi ca minoritate.

Cristea Sandu Timoc

NICOLA TESLA – un valah vizionar

Cel mai corect este să spunem despre Nicolai (după cum scriu sârbii, nu Nicola, cum scriu americanii) Tesla era sârb, de origine valahă. Există nenumărate forumuri internaţionale unde i se neagă cu vehemenţă originea românească. Singura legătură, considerată „ciudată”, ar fi fost slujba de botez, oficiată de un preot ortodox de origine valahă, Toma ! E bine să lămurim acest „aspect” al originii lui. Tatăl său, preot ortodox, se numea Milutin, iar mama are diferite „nume”, în funcţie de pronunţie: Duka, Djuka, Gica, Georgica ! Cât despre vlahi, ei sunt primii locuitori ai fostului teritoriu iugoslav, prezenţi acolo cu mult înaintea venirii sârbilor. Există referiri încă din secolul 11, care vorbesc de valahii ce locuiesc în regiunile muntoase din Muntenegru, Bosnia. Şi Istria e plină de vlahi (istro-românii de azi), la fel şi Dalmaţia, unde li se spunea „morlaci”.

nicolae-tesla

Nicolae Tesla s-a născut la 28 iunie (după cum arată certificatul de botez), declarat pe 10 iulie 1856, în cătunul Similian, „cătun” fiind denumirea pentru sat folosită de morlaci), aflat pe atunci în provincia militară austro-ungară Lica (ulterior Croaţia), unde era locuită compact de vlahi. Numele iniţial de familie al lui Tesla , ne spune istoricul sârb Iovan Ducici, era Dragan(ici), nume vechi românesc, frecvent în Balcani. Acelaşi istoric spune că se trăgea din neamul Pilat(ovici) ! (Poate că arborele genealogic mergea până la „pilati”, adică la pilaţii cei purtători de cuşmă din aristocraţia dacă !). În timp, numele de familie a fost înlocuit cu Tesla, care poate deriva de la unealta dulgherilor, dar, după cum ne informează acelaşi Ducici, înainte de naşterea Croaţiei, în timpul stăpânirii romane, exista o aşezare care se numea Tesleum, lângă actualul Răduc, cătunul unde se născuse tatăl lui Nicolai, Milutin( posibil „Milu”, Milu-Copilu este un erou de baladă valah). Pe una dintre surorile lui Milutin o chema Stanca (nume pur românesc). Pe surorile lui Nicolai le chema Angelina, Milica, Marica, iar pe frate , Dan. Nobilii sârbi au încercat permanent să-i înrobească pe vlahi, iar regimul comunist să-i asimileze până la a-şi uita originea. Deci nu e de mirare că Nicolai Tesla nu se lăuda cu originea lui valahă !

experimentele-romanului-au-uluit-epoca

Experimentele românului au uluit epoca

Invenţii „top secret”

De când era copil şi l-a citit pe Jules Verne, n-a avut nici un dubiu că o călătorie de la Pământ la Lună va fi posibilă. Nicolai Tesla urmează cursurile de inginerie de la Politehnica din Graz (1875 – 1881), apoi lucrează la Budapesta, Paris, în cadrul Companiei Edison (1882), la Strasbourg (1884), după care pleacă în SUA, din 1891 devenind cetăţean american. Unul dintre ţelurile lui a fost să creeze un aparat de zbor fără aripi şi fără combustibil la bord.. Ideea se baza pe un sistem electro-mecanic reîncărcabil de la staţii spaţiale. Forma acestui aparat, pentru reducerea frecărilor cu aerul, urma să fie alungită sau „de farfurie”. Nu s-a ştiut niciodată dacă a lucrat concret la un astfel de proiect, dar după moartea sa , la 8 ianuarie 1943, agenţii FBI i-au răscolit camera de la New Yorker Hotel şi i-au confiscat, cu împuternicire de la Biroul Proprietăţii Străine (deşi era cetăţean american), toate notiţele şi tot ce-i aparţinea, inclusiv cele din seiful      hotelului.Departamentul de război le-a trecut, apoi, la „top secret”. Cele mai îndrăzneţe ţeluri ale lui Tesla erau legate de explorarea spaţiului cosmic în aeronave ghidate de la un centru terestru. În filmul postului de televiziune englez BBC, „Maeştrii ionosferei”, se arată că Nicolai Tesla a fost primul care a folosit ionosfera (acea parte a ionosferei încărcată cu ioni, importantă pentru transmisia undelor radio) în scop ştiinţific, în folosul umanităţii. Voia să se folosească de ionosferă ca furnizor al energiei necesare vehiculelor spaţiale. Din mai 1898, demonstrase public ghidarea unui vas-robot prin unde radio, la Expoziţia Electrică din Madison Square Garden. După 11 ani de la această demonstraţie, Marconi avea să primească Premiul Nobel pentru descoperirea radiolui!

Demonstraţia din Madison Square Garden a însemnat şi debutul roboticii. Radio-comunicaţiile şi coordonarea navetelor spaţiale de la centre terestre au la bază cercetările lui Tesla. Dacă ar fi trăit până în 1997, când Sojourner şi-a început explorarea pe Marte, ghidat de la NASA, şi-ar fi văzut „visul” împlinit.

 

 

Savantul „paranormal”

În 1899, Tesla a comunicat că a înregistrat semnale radio cosmice , în laboratorul său din Colorado Springs,  dar afost luat în derâdere. Timp de 50 de ani  (din 86 câţi a trăit) a studiat semnalele interplanetare. Din cauza unor astfel de cercetări, s-a ales cu eticheta de „savant nebun”. Turnul Wardenclyffe, proiectul lui Tesla, avea scopul de a stabili contacte cu alte planete din sistemul nostru solar. Despre modul cum îi veneau ideile, Tesla a lăsat mărturie în autobio-

grafia  sa, „Invenţiile mele”, cât şi în mărturisirile făcute prietenului şi biografului său, John O”Neil: „Când am în gând o invenţie, pot sta luni sau ani doar cu ideea în cap. Nu mă gândesc conştient să o dezvolt, dar îmi umblă prin cap. Aceasta este perioada de incubaţie. Apoi, mă concentrez asupra ei, aleg câteva probleme pe care le ridică, şi când simt că le voi rezolva, chiar aşa se întâmplă: brusc , se leagă toate la un moment dat şi ies la suprafaţă şi din sub-conştient. Înainte de a trasa prima schiţă, întreaga idee este dezvoltată în mintea mea. Tot în minte fac ajustările, corecţiile şi chiar manevrez dispozitivul respectiv. Şi fără să fac vreo schiţă, pot da lucrătorilor dimensiunile exacte până la cele mai mici detalii. Numai când sunt absolut convins de funcţionalitatea invenţiei, mă apuc să desenez. Eu nici nu fac diferenţa între a manevra dispoziti-

vul în minte sau în realitate. Merge la fel.”

untitled1

O”Neil îl cataloga ca pe „un om cu puteri psihice deosebite”, care memora cărţi întregi, având o memorie fotografică formidabilă. Dar se temea să recunoască public acest lucru. Tesla vizualiza cu ochii minţii „aparate de zbor care, peste multe generaţii , se vor putea conecta la roata energetică a Cosmosului, de unde să-şi extragă puterea, în oricare punct al Universului”. La 3 ianuarie 1928, Tesla obţine patentul nr. 1.655.113 pentru VTOL Aicraft, un aparat de zbor care putea decola şi ateriza pe verticală, cu ajutorul unui rotor cu elice !

Lui Nicolai Tesla, omenirea îi datorează primul sistem de comunicaţie wireless, primii roboţi, prima telecomandă, aparate de zbor cu decolare verticală etc.

ADINA MUTĂR

 

( Articol preluat din „Formula AS” nr. 943, 5-12 noiembrie 2010)

……………………………………………………………………………

NOTE CRITICE

Mulţumim autoarei pentru acest minunat articol. Într-adevăr, în enciclopediile sârbeşti, Tesla apare ca sârb din Croaţia, deşi în scrierile din epoca modernă sunt pomeniţi aproximativ 2 milioane de vlahi în Croaţia. Mai sunt şi astăzi vlahi în insula Krka, după cum pronunţă ei.

Cu timpul a avut loc o expansiune a sârbilor în Croaţia, acoperind zona Lica. Multe din aceste date le avem de la Petar Skok, profesor universitar de la Zagreb, care are un studiu de dialectologie despre limba vlahilor din Croaţia. Acesta era prieten cu Nicolae Iorga şi cu dr. Nicolae Lupu, unul dintre colaboratorii principali ai lui Iuliu Maniu, fost deputat, care a scris în cartea sa „Originea românilor”câte ceva despre vlahii din Croaţia.

Nicola Tesla s-a născut şi a crescut în Croaţia, a studiat la Gratz, a lucrat ulterior la Budapesta,Paris şi Strasbourg, ulterior plecând în America. Nu avem cunoştinţă să fi mers în Serbia sau să se intereseze de sârbi.

Este o meteahnă a sârbilor să „împrumute” oameni de seamă. La fel au procedat şi cu celebrul sculptor Meştrovici, deşi Emanuil Bucuţa scria într-o carte despre faptul că unii

l-au numit pe Meştrovici, în semn de compătimire, „aiuritul ăsta de vlah”.

Gestul sârbilor este de înţeles , dar nu-i onorează.

LIMBA VLAHILOR MERIDIONALI

Documentele scrise în limba latină, italiană sau slavă (bulgară), n-au păstrat texte scrise în limba vlahă, pentru că limba nu avea un alfabet propriu(Grigore Ureche, op.cit., pg. 134). Dar au rămas cuvinte din toponimie şi onomastică.

S-ar părea că încă din Evul-Mediu ar fi existat în Balcani o lingvistică balcanică, o limbă comună a latinităţii vulgare.

Apare un nume vechi: Ozanulo, citat într-un document la anul 852, lângă Spalato (Split)(Konst. Ziricek, Die Romanen in den staden Dalmatiens vehrend des Miltealters, Viena, vol. I,1901, pg. 38-41), este cel mai vechi nume consemnat în istorie şi în Balcani în cadrul onomasticii. Dar, mai apar şi alte nume de origine latină: Negulus de la ţara Veccia (1070), Petras Draculus şi Zarzi Draculus (1080), Blacus Veterenasus(1125), Şerban (1278), Doburlus (1319), Vladoe Ursu Vlachus (1372), Danciul(1467).

Un document de la Zara (1527), aduce noi nume: Vidul MatulichiaIlul păstor, DobrulaBucalaRazolula (Silviu Dragomir, op. cit. pg. 148).

Iată hrisoave sârbeşti, cu nume de origine romana: Hrisovul de la Jicea , Hrisovul de la Decani şi Hrisovul ţarului Duşan; iată numele: Bukot, Bun, Şarban, Bradel, Surdul,Fecior, Micul, Maţul, Vişinel. Altele au sufixul „-ul”, ca de exemplu: Dedul, Bagdul, Negul, Rasul, Vlahul, Radul (Silviu Dragomir, op. cit. pg. 150-151). Apar toponime Vlahe (de sorginte romană): Butur-palie, Kornet, Kenecika, Negrişor, Taure, Sava, Sura.

După dispariţia dinastiei Asăneştilor, avem tot mai puţine documente care vorbesc despre româno-vlahii balcanici. Theofilact Simocatta aduce un argument în care se poate vedea că în nordul Dunării nu se mai vorbea latina, ci „vlaha”sau româna.

În Evul Mediu, după Petar Skok, în Valahia Mare din Balcani, se vorbeau două limbi: cea oficială (slavona) şi cea populară (valaha sau româna); exista bilingvismul la un număr limitat de preoţi, însă populaţia nu ştia slavonă. Astăzi situaţia se menţine, în Timoc Serbia şi Bulgaria; limba oficială e sârba sau bulgara, iar limba uzuală în popor este românovlaha, o stare asemănătoare cu cea amintită mai sus.

În afară de limba vorbită, românii din Timoc, Serbia şi Bulgaria, au o puternică memorie istorică, ei ştiu că şi-au construit casele pe vestigiile romane ale strămoşilor lor, că se trag din „letini”(romani), aşa cum sârbii se trag din slavi.

Există şi alte toponime medievale, menţionate de Stoian Novacovici: munţii cei înalţi: Migior – Magior, Ursula, Romania, Negrişor, Vlaşka, Korona, Cer, Babeş, Barbat, Stănişor, Bucar.

Din arhivele vechi, Stoian Novakovici pomeneşte câteva nume de familii, luate din Hrisovul de la Jicea: Bun, Mărgela, Bunilo, Bucar, Tus, Gripon, Şarban, Sigur. În Hrisovul ţarului Duşan apar numele: Bărbat, Altoman, Creţul , Moţul, Alen , Lumsa, Capar, Buţcat , Ursulovici, Drajul, Gradul, Baldovin, Bunislav, Şarbanovici etc.

În prima cronică de la Deceani sunt pomeniţi vlahii Bardiştani, 11 case, vlahii Tudoricevci- 29 de case, vlahii Svetovraciki- 3 case, satul Râznici cu 35 de case şi cu hotare, celelalte familii fiind fără hotare. În ceea ce priveşte vlahii Sremleni sau Sermiani, exista un munte Sermiani şi un sat Sermiani pe Drina.

Apoi existau vlahi Mergoi şi cătunuri după Firicek în Bulgaria, satul Vârtogaşi, ţinutul Vranie, apoi satele Acarnania, Cătunişte şi Vlaho-Cătun.

După cronica Sf. Arhangheli a lui Duşan, mai erau vlahii Blateiani-87 de familii, satul Gunzaţi- 75 de familii, cătunul Ianciste- 32 de familii, cătunul Golubanţi- 36 de familii, cătunul Cotârciani- 68 de familii, Sinianţi în Bosna cu 33 de familii, cătunul Pinişinţi- 36 de familii, Dragoievţi cu 80 de familii.

tar-dusan

Ţar Duşan

Într-o cronică de la Deceani din 1382 este pomenit un monah Dorotei şi fiul său Dănilă, vlahi Silegovţi.

În cronica lui Giuragi Brancovici din 1428 apare celnicul valah Radici din satul Radivoievţi. Sunt pomeniţi vlahii din Bosnia , zona Huma, Neretva; mai sunt pomeniţi vlahii banului Bosna la 1344 şi 1361, apoi nobilii din neamul Sanca. La 1386 sunt amintiţi vlahii care şi-au salvat turmele fugind la Dubrovnik de frica turcilor.

Mai apar în cronicile sârbeşti vlahii care întreţineau mănăstirile: Mileşeva, Studeniţa, Moracea.

În cronica regelui sârb Stevan Deceanski apar 40 de sate şi 9 cătune de vlahi cu 2097 de familii. Cea mai veche lege dată vlahilor este cea a regelui Milutin, de unde rezultau obligaţiile sau impozitele în oi şi produse faţă de statul sârbesc. Cneazul Stevan Deceanski menţiona cum era repartizată munca obştească la vlahii Costadinovei, Goilonţi, Tudoricevţi şi Suşiceani, în ceea ce priveşte hergheliile de cai , iar privitor la oi erau pomeniţi vlahi Ratisevţi şi Savetovreaceani.

stevan-deceanski

Stevan Deceanski

În Hrisovul lui Duşan apare Zakan Vlahom, obligat să dea oi, miei, lână (Glasnik V, pg. 310) şi să transporte sarea şi grâul pentru călugări. Fireşte toate aceste munci erau gratuite şi obligatorii.

La 1891, când Stoian Novakovici scria despre satele sârbilor, spunea: „Acest lucru se poate vedea şi azi în viaţa valahilor vechi din munţii de miază-zi din Serbia, care în anumite perioade vin şi vând produsele lor, iar din Belgrad transportau stofele la Ujiţe, Ivaniţa, Nova Varoş şi Pojega.”

Vlahii făceau toate muncile, plăteau dările statului, regelui sârb şi bisericii, doar drepturi nu aveau. Casele lor, la început cătune, erau construite din lemn şi paie, amestecate cu pământ. Ţăranul vlah, ca şi cel sârb, îşi construia singur toate uneltele de lucru, iar ţiganii caravlahi vindeau albii, fuse, furci, obiecte din lemn moale. Cei mai renumiţi constructori de case de lemn împodobite erau Osacianii de pe Drina, de asemeni vlahi.

Există o scrisoare din 1407, în care Răguzanii se plâng regelui Bosniei cum că vlahii din regatul lor au ucis un cetăţean răguzan şi nu au vrut să-i despăgubească familia. După M.V. Milicevici, era un obicei vechi ca, în cazul unui omor, criminalul să-i plătească familiei victimei cât se înţeleg, după aceea să se facă fraţi de cruce.

În jurul anului 1530, Kuripeşici aminteşte că în judeţele Kruşevaţ, Ceaceak, Ujiţe, vlahii trăiau ca stăpâni ai munţilor, ducând o viaţă grea şi dură pe tăpşanul munţilor.

Cristea Sandu Timoc

(Fragment din lucrarea „Vlahii”)

“Crăiţele”, un cult păgân, de origine dacă la românii ( valahii) din Serbia de N-E şi Bulgaria de N-V

Există în Sudul Dunării, între Morava-Timoc (Serbia de N-E) şi Timoc Vidin (Bulgaria de N-V), o zonă folclorică, având filoane din straturi străvechi, încă neexplorate ştiinţific.

Românii  (Valahii) sunt asezaţi aci în masă compactă, precum şi răsfiraţi printe sârbi şi bulgari în aproximativ 300 de localitaţi, ei sunt legaţi de aceştia, dar păstrează nealterată vechea lor cultură cu trăsături păgâne , de un arhaism unic în Europa.

Despre cultul păgân al “Crăiţelor” s-au scris câteva lucrări (1-6)vizând mai mult latura medicală, decât cea etnologică şi folclorică.

Ceremonialul începe din “Vinerea buieţilor” înainte de duminica Rusaliilor, când se aleg “Crăiţele” pe un loc sacru, lângă peştera misterioasă”Cîrşia Dâlbocii” despre care legenda spune că are profunzimi pe sub Dunăre în Banat. Sâmbata se împart vase cu vin, bunătăţi pentru sufletul morţilor ca la Traci.

În prima zi de Rusalii începe adevăratul ritual. Arborii protectori de la răspântii se împodobesc şi se udă de grupuri de fete. În jurul prânzului se plimbă un colac frumos ornamentat ( de pâine) prin sat. Pe locul sacru, din vremuri imemoriabile, locuitorii “ies cu mesele în sat”pe iarba verde aşezate în rând. Se aprind lumânări încolăcite de ceară care ard ca într-o noapte înstelată. Pater familias la fiecare masă face pomenirea morţilor: varsă vin pe pământ apoi se dă de pomană: azimă, pâine dospită, mălai, sare , friptură, ouă roşii, colivă, miere.

Rasună în jur cântece de fluier, cimpoi, clarinet sau vioară (lăută). Se încinge hora circulară ca nişte veritabile “sârbe”într-un ritm trepidant. Aria Rusaliilor începe să puie stăpânire pe suflete. Din neant, coboară fiinţele nevăzute răutacioase ale “Rusaliilor” intrând în sufletele femeilor. Este momentul de maximă tensiune. Se aude în horă un ţipăt sau mai multe. Una , sau mai multe femei cad  la pământ, ca florile tăiate de coasă. Lumea din jur zice: “A luvat-o Rusaliile”. Femeia se zbate, plânge, râde sau îşi rupe hainele de pe ea.Este ţinută pe o pătură. Începe transul, intră în convorbire cu morţii. Îi întreabă, se miră de imensitatea acelei lumi  pe care o află de la decedaţi, află veşti de la ei, uneori prevestind taine. Astfel, Maria Trăilă Rankovic, căsătorită în satul Văluia, prevesteşte,  în 1910 apariţia cometei cu coada Halieva      ( care apare odată la 76 de ani ), precum şi asasinarea regelui Alexandru în 1933, lucruri întâmplate. Ea face legătura dintre vii şi morţi fiind 99% moartă. Medicii neputincioşi să salveze femeia căzută în transă, apelează îngrijoraţi la “crăiţe”. Reanimarea începe prin ritualul solemn al “crăiţelor” după reguli fixe. Începe dansul “crăiţelor” cu strigături, cântece din fluer, cimpoi, clarinet sau vioară. I se aduc plante de baie, flori de romaniţă, pelin, tei şi usturoi.

Dansul se execută de trei “crăiţe”, 3 “crăiceri” şi un muzicant încercat, uneori aleşi înainte de femeie. Dansul este concentric în jurul bolnavei. Dansatorii sunt intercalaţi, o fată, un băiat; Crăicerii poartă săbii de metal, agitându-le deasupra bolnavei apoi asezându-le în cruciş peste ea. Cântecul de crai al cimpoieşului este seducător şi plin de duioşie. Cu el se începe înşelarea Rusaliilor, să iasă din sufletul femeii căzute în extaz.

Mutarea bolnavei se face in 3,5 sau 9 locuri pînă recapătă cunoştinţa. Uneori ritualul durează de la 1 – 3 ore,în funcţie de subiect, dansatori şi muzicant.

Tot timpul se strigă la ea : “ Scoală Mărie, scoală ! Hai scoală-te nu te teme !”Pentru bolnavă “marele crăicer” scuipă usturoi, aruncă pelin şi romaniţă. Ise introduce cu sila usturoiul în gură şi făcându-se strigăturile:

“ Hep aşa, iar aşa

Înc-odată iar aşa

Şi din gură hei !

Aşa bala hei !

Urmează corul fetelor care cântă melodii pentru întoarcerea din cealaltă lume:              “ Bate vântul peste faţă,

Mi-a dus un miros

Miros de flori de fân,

Ai la mândra mea din sân” etc.

“Crăiţele” şi “crăicerii” se zice că sunt înzestraţi cu puteri

supranaturale. În timpul desfăşurării cultului, ei joacă nişte funcţii magice de fertilitate, fecunditate, profilaxie şi prevestire. La Căluşari lipseşte conversaţia cu morţii şi transul exclusiv al femeilor.

Dacă ritualul este fără greşeală şi vioi, bolnava reintră în cunoştintă pe baza ritmului începând să  mişte picioarele ca şi la “căluş”.

Este ridicată în picioare şi dusă lângă “Cîrşia Dâlbocii”să bea din apa cristalină a părâului ce izvoreşte dintr-o peşteră misterioasă, cu profunzimi pe sub cazanele Dunării.

crc483ic5a3c483

Crăiţă

“Primul crăicer” ia apa în teaca sabiei din părâu, o varsă în pumnii celui de al doilea crăicer şi acesta îi dă să bea de trei ori. Abea acum se deşteaptă, fără să-şi amintească ceva.

I se dă miere, iar la brâu i se pune usturoi, pelin, flori de romaniţă.

După structură, dansul este mai mult magie , decât virtuozitate, cum pretindeau romanii.

Săriturile sunt ritmice în măsura de 2/4, cu bătăi în pământ însoţite de chiuitori ca la căluşari, conferindu-i-se valenţă artistică, şi autenticitate.

Traiectoria dansului este curbă, “ în cerc ca şi horele denumite de români : “sârbe”, cu direcţia spre dreapta.

Rolul determinant îl are strigătul cimpoiului şi aria “Rusaliilor”, căci instrumentele vorbesc cu Dumnezeu, în timp ce între dansatori şi femeia cu sufletul furat de Rusalii, se produce o corelaţie psihică, o tensiune interioară care se transmite bolnavei din afară, într-un ritual de o desăvârşită beţie, în care ritmul se conjură cu magia.

Vatra cultului este în sudul cataractelor Dunării, pe valea Pecului, în ţinutul Zvizol-Homole, în zona vechilor Guduscani şi căutători de aur în Pec.

Deşi în Serbia de N-E mai sunt cca 250 de localităţi în care trăiesc români ( valahi), obiceiul s-a restrâns dispărând treptat ,

menţinându-se în forma arhaică doar la : Duboka Văluia, Neresmiţa, Turea, Rakova Bara, Kauna, şi Bîrniţa lângă Golumbaţ etc.

Înainte de primul război mondial obiceiul era semnalat la Kostolaţ ( Viminacium ), Bor, Maidan Pek, Valea Coane, Brestovăţ, Dobra, lângă „Lepeni Vir”, o vatră neolitică, având 5 rânduri de case suprapuse, vechi de peste 6.000 de ani.

obiceiul-cc483luc59fului

„Obiceiul Căluşului”

Tot  atunci se mai semnala cultul  “ Crăiţelor” la gura Timocului în satele din Bulgaria de N-V la: Vîrf, Bălei, Gumătarţ , Stanotârn, Florentin şi în forma şi mai degenerată la Deleina, Rabova, Zlocuţea, Toromasta.

Din straturile vechi ale cultului au rămas în judeţul Vidin la români doar dansul  “crăiţelor”, aşa cum există azi şi în stânga Dunării în Oltenia – Muntenia, “Crăiţele “ persistă doar ca o amintire la cei mai bătrâni .

În schimb în Bulgaria  de N şi de N-V de la Vidin spre răsărit  pe valea Dunării atât la bulgari cât şi în cele câteva sate au supravieţuit căluşarii cu denumirea românească aşa cum ne informează savantul bulgar (1) Arnadof : “Kalusar” şi dansul foarte răspândit “Floricica”(2)

Originea cultului este de la zeiţa frigiană “Mama tuturor zeilor”, protectoarea vegetaţiei Cybella(3) după unii, iar după alţii, îşi are originea în Dionisos (greci) şi Bachus (romani) cult răspândit în intreaga lume veche. La acest cult participă toată lumea, mai ales femeile, care cinsteau prin cântece şi dansau adesea cu caracter orgiastic.

Un dans cu rol de vindecare de origine tracă “Kolovrismos” îl aminteşte Xenofon. Rădăcinile substratului străvechi al acestui cult pagân trebuiesc ancorate în perioade primitive de evoluţie istorico-socială a traco-dacilor din preistorie.

 

 

Milan Maisner crede că zeul Dacilor Zamolxe, apoi Deceneu, au avut un rol determinant, în popularizarea filozofiei nemuririii sufletului începând din Hemus-Argintaria la Dunăre şi în Carpaţi.

cc483luc59ful-romc3a2nesc

Căluşul românesc

Dacii credeau în îndepărtarea duhurilor cu suliţi, săgeţi şi spadă, de aceea în cult apare sabia . M. Maisner opinează că actualul obicei al “crăiţelor” trebuie deosebit de celelalte obiceiuri legate de Crăiţe şi Rusalii din alte regiuni, acest cult sau ritual, zice el, “datează din cele mai vechi timpuri, când străbunii acestor regiuni , Geţii sau Dacii, de neam trac, au respectat zeitaţile lor prin orgiasm şi misticism sălbatic.”

Geografia comparată a acestui cult poate cuprinde întreaga zonă a Dunării, Balcano-Carpatica fostul spaţiu traco-getic. Într-un fel sărbătorile de Rusalii se întâlnesc la italieni, sârbi, ruşi, greci, în Macedonia etc., dar cu totul deosebite de “Crăiţele” din Valea Pecului –Duboka – Valeria.

Astfel, la “Crăiţele” sârbesti nu există acelaşi ritual  şi aceeaşi funcţionalitate.  Obiceiul se reduce la dansuri şi cântece din casă în casă pentru dăruire în cele trei zile de Rusalii. Obiceiul pare a fi pierdut din autenticitate şi dimensiuni, apărând complect distinct de “crăiţele”românesti (valahe).

 

–––––––––––––––––––––––––––

 

 

1. Prof. dr. Armandof – Die bulgarichen Festbrauche. Bulgariche Bibliotek Bud. IV, P.59-64

2. Aurel Candrea. Folclor medical roman. Buc. 1944 p. 163

3. Milan Maisner , Tragovi iz Kulta velike magije bogova, God. N. Cupica, vol.XXXIV,

p. 236. Vezi si James Frazer- The Golden Bough, Beograd 1937, p. 120

 

–––––––––––

 

In Jugoslavia, obiceiul de Rusalii se numeşte “ Kraljica” sau “Lielie”. Vuk St. Karagic descrie “crăiţele “ sârbeşti ca fiind formate din 10 sau 15 fete frumos împodobite, care merg din casă în casă cântând şi dansând(1). Obiceiul “crăiţelor” sârbeşti sunt semnalate de la Cer, Medjenik, la  Timoc până în Slovenia la sârbii catolici(2) şi obiceiul “vilanke” şi “vilari”, la ţiganii valahi din ţinutul Temnic şi Belic(3).

La populaţia din districtul Gevgelia satele Huma, Petrova, Miozenica, Smokvica şi Mirovca, apoi regiunea Strumiţa, există obiceiul Rusaliilor de iarnă de la Crăciun la Buna Vestire, cu dansurile renumite “Teskoto” şi “Lesniţi” executată pentru obţinerea de  daruri din casă-n casă, din sat în sat. Virtuozitatea dansurilor şi lecuirea copiilor de “tusă măgărească”, este proprie obiceiului de “căluşari” şi de “crăiţe”.

În Bulgaria, pe valea Dunării, “Kalusarii” şi “Floricica”pot avea analogie cu “crăiţele” dar nu o identitate. O identitate au cu căluşarii din România.

Mikloschich, bazat pe un document din sec. al XI-lea atestă că în Rusia ar fi existat obiceiul de Rusalii, care aveau loc de la Crăciun la Buna Vestire.

La italieni “Carneaniola”, un dans revoluţionar cu semnificaţii magice de însănătoşire şi fecunditate, şi “Kalusarii” pot avea oarecare analogie cu crăiţele şi căluşarii.

În România (valea Dunării) cultul crăiţelor a suferit mutaţii, a degenerat. Din obicei, a ajuns un dans. Cele trei crăiţe depuneau juramântul odată cu cei 9 sau 11 căluşari, iar în ritualul vindecării bolnavului “luat din căluş”, “crăiţele” stăteau la cap şi la picioare.

Obiceiul cu vindecarea se mai întâlneşte sporadic în Blahniţa, judeţul Mehedinţi şi în satele de la gura Timocului.

 

 

 

1. St. Koragic – Zivot I obicaji naroda sokopoja Wien, 1897 (Rusalje Kraljice,Lijle) si in Sveznanja – Opsti enticlopediski lekticon, Beograd 1937

2. Dr. Milorad Dragic, Pesme I igre “Kralica u Dobri. Razvitak Zajecar, 1970 nr.4-5, p. 71

3. Tomic P. “vilorice” I “vilari”  – Zbornik rodova Etnografskog Instituta Sopoke Akademije nauka , Beograd 1950

Concluzii

Un studiu aprofundat demonstrează că este vorba de un cult păgân, păstrat în forma sa arhaică până azi la românii din Serbia de N-E pe valea Pecului ca origine metafizică de la zeii daci, Zamolxe şi poate Deceneu.

Este un cult străvechi, cu straturi de origine traco-getă pe ambele ţărmuri ale Dunării. Deşi nu se confundă cu obiceiul de Rusalii de la celelalte popoare balcanice, nu este exclusă o analogie  şi poate un fond comun în zonele balcano-carpato-danubiane.

Cultul păgân al “crăiţelor” nu este, cum greşit s-a susţinut, o manifestare degenerată de epilepsie, ci un ritual magic, o epidemie psihică ancestrală – metafizică în cele trei zile de Rusalii , o reminescenţă autentică pastrată de autohtoni de la înaintaşii traco-daci.

Dacă se va filma şi studia prin reconstituire de specialişti, care cunosc bine limba română şi obiceiul “căluşului”, “crăiţele” pot reîntregi un patrimoniu cultural comun din tezaurul popoarelor balcanice, de o valoare inestimabilă.

 

Cristea Sandu Timoc