Negru Vodă, sau Radu Negru

De mic copil am început să învăţ istoria. Ai mei erau oameni petrecăreţi şi nu lipseau de la nici o petrecere din sat.

După câte ţin minte, mama mânca cu mine în braţe şi asculta lăutarii. Cântecul lor era ascultat în linişte deplină. Mie mi-au plăcut cântecele bătrâneşti, cum erau: „Mogoş Vornicul”, „Tănislav”, „Dediu”, „Novac” şi altele. Mi se scurgea inima auzind cum pătimeau haiducii prin închisori, fără să mai vadă lumina zilei.

„ O să avem blestem, mumă, dacă nu facem ceva !”, ziceam plângând, convins că trebuie să-i ajutăm pe cei oropsiţi. Aşa învăţam eu istorie şi pătimirile neamului românesc, de la lăutari, pentru că şcoală românească nu aveam( aşa cum nu o au nici acum românii timoceni).Ştiam doar că suntem rumâni, iar lumina noastră călăuzitoare era limba, ea era singura noastră nădejde.

Atunci am auzit prima oară despre Negru Vodă, sau Radu Negru. Numele de Radu apare la conducătorii români încă din cele mai vechi timpuri. Unul dintre ei a fost şi vodă Radule Vlah din Muntenegru, asasinat de cneazul muntenegrean Ivan Crnojevici. De numele voievodului vlah este legată, după legendă, ctitoria Bisericii vlahe din Cetinje, Muntenegru. Dar, după datele oferite de unii istorici, biserica vlahilor a fost ridicată de celălalt mare voievod vlah, Ivan Borojevici,  iar sub cele doua uriaşe pietre de la intrare ar fi înmormantaţi el şi soţia sa, Jelica. De altfel, vlahul Ivan Borojevici este întemeiatorul oraşului Cetinje.

biserica-vlahc483-din-cetinje

biserica-vlahc483-din-cetinje-exterior-c59fi-interior


Biserica vlahă din Cetinje (exterior şi interior)

piatra-funerara-a-voievodului-vlah-ivan-borojevici

Piatra funerara a voievodului vlah Ivan Borojevici

Numele lui Negru Vodă, sau Radu Negru, este pomenit în poeziile populare, de aceea tragem concluzia, deşi nu este o dovadă istorică, că el a existat într-adevăr, nu este doar o legendă.

Iată opoezie intitulată „Negru vodă”, apărută în culegerea : „Poezii populare de la românii din Timoc”,  poezii pe care le-am cules de-a lungul timpului, ediţie a cărei introducere este semnată de academicianul Nicolae Cartojan (a II-a ediţie, 2007), omagiată într-o  şedinţă a Academiei Române, din care cităm câteva fragmente:

Negru Vodă

Colea mare,

Colea vere,

Colea-n vad la Bucureşti,

L-ale casă mari domneşti

L-ale-nalte-mpărăteşti,

Ce să văd din Stoeneşti.

În curtea lui Negru Vodă,

Mulţi boieri s-a strâns la vorbă,

Toţi boierii Jiului ca stâlpii pământului (…)

Negru Vodă ce-mi vorbea,

Nima-n samă nu-l băga.

Dară Dediu când vorbea ,

Toţi boierii-l asculta,

Vorbă dulce îmi avea;

Şi-n părete s-o vrea da,

În părete să lipea.

Negru Vodă de-auza,

Pe masă să supăra,

Conteş din spinare lua;(…)

Îşi lua drumul şi pleca;(…)

Când acasă ajungea,

Cu cocoana lui vorbea:

„Făi, cocoană, Doamna mea,”

„N-ai auzit ş-ai aflat”,

„Cu mine ce s-a-ntâmplat”,

„Ştii cocoană au nu ştii”

„C-a ieşit altă căţa”,

„Să ţână domnia mea ?!”

(…)

Auzită de la Sâma Prunaru de 52 de ani din com. Alexandrovăţ, jud. Craina, Valea Timocului sârbesc

Negru Vodă a fost, potrivit legendei, fondatorul și primul voievod al Țării Românești. Existența lui reală este controversată, făcând subiectul mai multor cercetări mai mult sau mai puțin istorice.Negru Vodă apare ca un personaj care la 1290,se presupune ca a trecut Carpații din Făgăraș și s-a stabilit la Curtea de Argeș sau Câmpulung unde a întemeiat un voievodat.

Se crede că a îngăduit orășenilor sași să-și mențină pe comesul (liderul) lor, Laurențiu, care a decedat în 1300 și a fost înmormântat în biserica Bărăței din Câmpulung. „Descălecatul” său ar fi pus bazele Țării Românești, a cărei independență avea să o statueze Basarab I, în anul 1330.

La intrarea în Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, ridicată în 1352, se află o inscripţie, parţial ilizibilă: „…domn singur stăpânitor al Ungrovlahiei şi al Vidinului şi al oblastiei Vidinului” Nu se ştie cu certitudine la cine se referă această inscripţie. În diverse tradiții și legende, Negru Vodă se suprapune peste următorii voievozi: Tochomerius, Basarab I, Radu I, fiind deseori confundat cu ei.

biserica-domneascc483-din-curtea-de-argec59f1

Biserica Domnească din Curtea de Argeş

Cu toate controversele, pe care istoria le va elucida probabil într-o zi, cert este că a existat un spaţiu întins în care au locuit înaintaşii noştri români, spaţiu numit Dacia Aureliana, care se întindea la miază-zi de Dunăre , până la Vidin şi oblastia Vidinului (care trecea Morava şi se întindea până la Belgaradul de azi, unde sârbii încă nu veniseră), până la Ragusani şi Morovlahia din Dalmaţia de azi, aşa cum pomenesc cronicile.

Cum să scriem şi să citim româneşte

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, aualfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o feră alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanica avem nevoie de un alfabet latin , haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine română sau latină.

Radu Negru de Fagăraş suveranul Herzegovinei

Autor: Prof. BAGIU OVIDIU- ILIE

radu-negru-de-fagarac59f

FOTO : Radu Negru de Fagaraş

Controversele referitoare la Radu Negru de Făgaraş încep să

dispară în urma ultimelor cercetări pe care le-am întreprins în

această direcţie.

Dacă este considerat anul 1290 ca fiind unul hotărâtor

pentru  Radu Negru în a lua  decizia de a descinde din Transilvania şi a fonda o feudă a lui în sudul munţilor Carpaţi,(n.n.dar până în 1330), până la apariţia lui Basarab I , ne lipseau, totuşi , alte indicaţii istorice asupra domniei acestuia. Acum există indicii clare precum că Radu a avut o domnie lungă şi că numele lui apare după 1300 în sudul Dunării , mai precis în Valahia Neagră.
Indicaţii în acest sens ne sunt furnizate de la istroromâni, cei care pomenesc numele de Radu în anul 1329, ceea ce clarifică un aspect interesant : Radu pomenit de ei este acela care a existat sigur înaintea datei de 1329 !

Un citat din Letopiseţul Cantacuzinesc arată următoarele: „Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798, fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao.”

In cronica Bălenilor avem în acelasi an indicatie privind pe Radu : „Când au fost cursul anilor de la Adam 6798, Radul Vodă Negrul, care avea scaunul său la Făgăraș de la moșii și strâmoșii rumânilor, carii venise de la Roma, în zilele lui Traian împăratul Romii s-au socotit ca să-și mute scaunul dencoace, peste plai.”

Titlul nobiliar pe care îl deţinea Radu Negru este de mare Herţeg, ori acum înţelegem că feuda lui nu putea fi denumită decât Herţegovina, adica acea ţară ce se găseste lângă Istria şi Croaţia , astfel că istroromânii au putut indica pe Radu în descrierile lor istorice. Şi aici numele pe care istroromânii îl pomenesc este acelaşi cu numele din letopiseţul Cantacuzinesc, adică fără echivoc : Radul.
O alta remarcă importantă este aceea că documentele mai sus menţionate nu pomenesc de întinderea reală a feudei şi nici de faptul că Radu a trecut sau nu Dunărea, dar timpul în care se desfaşoară acţiunea este sfârşitul perioadei de dominaţie a dinasiei Asăneştilor .
Asăneştii işi manifestau autoritatea în partea Ţaratului de Târnovo,estul Munteniei , Dobrogea şi Moldova, ceea ce a făcut ca Radu să poată înainta peste Dunăre în Valahia Neagră. Avem, însă, denumirea de Banat şi de Ban al Olteniei , denumiri ce derivă de la bani , aşa cum erau denumiţi boierii din Bosnia, ceea ce indică legătura dintre aceste teritorii româneşti cu organizarea boierească a Valahiei Negre.
În favoarea lui Radu Negru ca domnitor al Herzegovinei vin argumente importante , în primul rând că ţara care îngloba Herzegovina se numea Valahia , dar nu oricare ci aceea Neagră, la fel cu numele domnitorului . În descrierile din Letopiseţul Cantacuzinesc se indică faptul că Radu, în reuşita întreprinderii lui de a-şi pune sub stapânire o feudă , a luat cu el mulţi oameni . Trebuie sa subliniem că multe nume de familii de români din Sudul Dunării, de la Timoc spre Istria, corespund cu numele de familii specifice doar din zona Făgăraşului, din care amintesc : Boian, Goian, Dragan, Dejani, Tulici, Duşan. Denumirea de stradă, în multe sate de la poalele munţilor Făgăraş, este aceea de ulitza, identic ca în Serbia.
Denumirea de Ţara Marginei, nume pe care Valahia Neagră a primit-o după 1565, are corespondenţă în denumirea satului Mărgineni, tot din Ţara Făgăraşului. Mai mult de atât numele de Negru este caracteristic şi următorilor domnitori din Vidin , adică Sratimir de Cran (Negru) şi mai departe domnitorul Muntenegrului Crnojevici (tot Negru). De remarcat că, în descrierile istorice ale regatului Marii Britanii, toţi aceştia poartă denumirea de Black, şi se putea „citi ” în acea epocă drept „Blach”, ceea ce poate indica chiar dinastia valahă a familiei Negru din sudul Dunării.
Drumul imposibil de pătruns pe care l-au încercat istoricii noştri până acum în găsirea locului unde Radu Negru şi-a format o feudă, nu mai este închis şi acum putem afirma că Radu Negru de Făgăraş a fost contemporan cu Thocomerius şi cu Basarab I, fără ca aceştia să se calce în picioare între ei pentru că fiecare avea feuda lor şi deci nu erau pretendenţii aceluiaşi teritoriu.

Radu Negru de Făgăraş rămâne în istoria românească omul ce a domnit atât în Transilvania cât şi în Valahia Neagră a Bosniei şi Herzegovinei!  Nu sunt indicaţii precum că acesta ar fi intrat în conflict cu maghiarii sau alţii din vremea lui . De aici se poate intelege că Radu a avut o organizare umană şi administraţie de excepţie capabilă de o asemenea întreprindere a vremii.

radu-negru-1290-1328

INEDIT : Radu Negru 1290-1328

Preluat de pe blogul: http://sindicateuropean.blogspot.com/( marţi, 8 februarie 2011)

Publicat de: Prof. BAGIU OVIDIU

Noi date, la dispoziţie,  vin să completeze un cadru istoric rămas până acum în umbră, din motive mai puţin obiective.
Domnia lui Radu Negru este una ce se suprapune din punct de vedere al timpului cu domniile lui Thocomerius, a lui Basarab I şi Radu I, ceea ce a făcut pe mulţi să renunte la cercetări, considerând datele ambigue , în favoarea unor date clare ale domniilor contemporane sus numite.
După o noua rundă de cercetări întreprinsă , am descoperit că în anul 1326 , la Oradea a fost consemnat de cronici Negru Vodă, ori acest lucru vine să arate că teritoriul feudei acestui domnitor român nu era acelaşi cu teritoriul  familiei lui Basarab. Mai mult construcţia unei ţări noi pe Dâmboviţa , conform cronicii Cantacuzinesti , nu exclude deplasările lui Radu Negru în sudul Dunării, iar anul 1328 vine să puncteze acest lucru, regăsind figura lui Radu în teritoriul Istriei şi Croaţiei, unde românii de acolo îl pomenesc ca domn al lor.
O completare importantă a cadrului vine să fie întregită din istoria italienilor, care consemnează că, odata cu căderea statului Asăneştilor, s-a înregistrat şi căderea regatului Ungariei, ori acest lucru plasează pe Radu ca domn român ce şi-a manifestat autoritatea atât  în Transilvania la Oradea cât şi în Istria Croaţiei, adica o ţară românească ce cuprindea sigur Transilvania şi Crişana , partea de vest a Munteniei , sudul Dunării cu teritoriile fostei Yugoslavii .
Cele trei puncte găsite în documente sunt minime, dar suficiente pentru trasarea hărţii Ţării Româneşti conduse de Radu Negru precum şi datele în care a funcţionat acest stat : iniţierea lui în 1290, atestarea în 1326 la Oradea şi 1328 pe Istria în Croaţia.
Şi faptul că Radu Negru purta şi numele de mare Hertzeg , ne indică şi teritoriul de legătura între Istria şi Transilvania , adică Bosnia-Herzegovina, singura Herzegovină rămasă cu acest nume până în zilele noastre. În Transilvania s-a păstrat numele de Ţara Haţegului, singurul nume mai apropiat de Herzeg.
Contextul timpului arată că papalitatea a susţinut pe Robert D’Anjou al Ungariei în misiunea lui de a supune Valahia, probabil pentru a acoperi vidul unei puteri  nefavorabile Vaticanului, dar de care a profitat Radu Negru în perioada de după Asăneşti.
Anul 1330,  lupta de la Posada cu Basarab I , face ca Radu să nu existe în cronici , acesta fiind pomenit doar cu doi ani în urmă pe Croaţia ! Şi atunci se poate stabili că Robert D’Anjou a pornit la luptă doar după ce Radu Negru a murit ?
Şi mai e ceva ! Ca să ajungi din Oradea în Istria Croaţiei , drumul cel mai scurt pentru Radu era prin Budapesta , dar acest fapt, desigur, poate fi considerat  o speculaţie . Dar să fi fost tocmai această deplasare a lui Radu Negru de la Oradea la Istria Croată,  motivul declanşării conflictului de la Posada , prin care se spera ca statul feudal al Radu Negru să fie înconjurat pe la spate de Ungaria prin Muntenia, iar ca urmare a invaziei Transilvaniei şi în urma presiunilor papale prin Ragusa , acesta să accepte vasalitatea Romei catolice ? Nu există nici un document care să admită acest lucru şi nu există nici alt document care să admită că Radu Negru ar fi fost mort înainte de 1330, întrucât, după Posada , Radu I rămâne şi el contemporan cu Radu Negru.

1290-fagaras-1300-campulung-1326-oradea-1328-istria

Atestări teritoriale : 1290-Fagaras, 1300-Campulung, 1326-Oradea, 1328-Istria

În principiu , putem afirma pe baza datelor la dispoziţie că,  Radu a avut o domnie de cel putin 38 de ani , şi că Posada este punctul de la care Basarabii cresc în memoria valahilor , iar Radu ar rămâne cumva într-un con de umbră până la sfâşitul domniei lui.  Tocmai aceste date despre Basarab I,  ce avea capitala la Vicina (Iaccea) şi care este pomenit de Genovezi ca fiind cel care controla Dunarea până la izvoarele acesteia, arată că Radu Negru mai putea să-şi afirme autoritatea  , în ultima perioadă a vieţii sale, pe teritoriile din Sudul Dunării, fapt ce determina ca Valahia pe care o conducea să-i poarte numele: Valahia lui Negru sau Valahia Neagră (Morovalahia în cronici Veneţiene şi Ragusane).

PE URMELE CAUCONIL0R

Unde nu este credinţă şi rugăciune, nu este Dumnezeu şi nici omenie. De aceea, voi, fraţi români şi aromâni, învăţaţi Tatăl Nostru ca să vă lumineze minţile şi să vă îmbuneze sufletele.

Tatăl Nostru

Tatăl nostru
Care eşti în ceruri
Sfinţească-se numele Tău
Vie împărăţia Ta
Facă-se voia Ta
Precum în cer aşa şi pre Pământ
Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi
Şi ne iartă nouă greşalele noastre
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri
Şi nu ne duce pre noi în ispită
Ci ne izbăveşte de cel rău
Că a Ta este împărăţia
Slava şi puterea
În numele Tatălui
Al Fiului
Al Sfântului Duh
Amin.

Reflexii pe marginea eseului cu acelaşi titlu apărut în volumul Mărturiile Anamnezei la Editura Paideia, Bucureşti 2004, sub semnătura domnului academician Alexandru Surdu.

Cauconii, aflăm încă de la Homer, erau de origine tracă şi trăiau pe râul Kaukon în Kaukonia, care cuprindea regiunea Elis şi părţi din Ahaia şi Arkadia. Ei ar fi migrat din nordul Peninsulei Balcanice pe la anul 1600 î.Chr.
Pe cei rămaşi în vatra originară Ptolemeus (sec. II d.Chr.) îi va regăsi cu numele de cauconensis la nord de Dunăre printre triburile din Dacia, în Ţara Bârsei şi în împrejurimi, dar fără a trece de Carpaţii Răsăriteni.
Prin coroborarea informaţiilor referitoare la teritoriul lor, dacii cauconi au trăit în sud-estul Transilvaniei cuprinzând nu numai Ţara Bârsei, ci şi o parte din actualul judeţ Harghita, spre izvoarele Oltului, ca şi părţi din judeţele Buzău şi Mureş (pag.17). Tot în această zonă Amianus Marcellinus (sec.IV) a consemnat existenţa unui ţinut numit Caucaland, iar mărturia unui soldat roman se referă la un munte Caucas de pe lângă râul Olt (pag.22). Ca urmare a faptului că reprezentau un vechi neam autohton atestat încă din antichitatea îndepărtată, lingvistul german Jacob Grimm a considerat firesc să constate legătura dintre denumirile de cauci, cauconi şi Caucaland pentru a le asocia acestora şi denumirea de Cogaion cu conotaţia sa religioasă. Pe de altă parte filologul german J.Wolff considera că şi denumirea de Kockel cu variantele Kukel şi Kukula utilizate de saşi pentru a desemna Târnavele ar proveni din anticul coca sau cuca, care înseamnă munte, cu menţiunea că cel mai important munte din zona Târnavelor se numeşte Cogan, cu variantele mai vechi Cocan sau Chuchal, ceea ce indică faptul că originea reală a acestor denumiri este hidronimul Kukula menţinut şi astăzi în uz de secui.

Cine nu îşi ştie trecutul nu este vrednic nici de prezent
Toate aceste asocieri dintre toponime şi etnonime puse demult în evidenţă de savanţii germani, conduc la concluzia că tribul dacic al cauconilor este unul şi acelaşi cu neamul sikuli-lor, adică al secuilor care ocupă şi astăzi acelaşi ţinut şi mai ales folosesc străvechea denumire de Kükülö. Numai în legătură cu acest hidronim ţinutul lor a şi purtat denumirea de Ciculia, iar locuitorii numele de ciculi, aşa cum au consemnat călătorii străini.
Dar numele de ciculi trece uşor la forma siculi, de unde şi forma de secui.
Viteji, aidoma cauconilor din Elis, siculii dacici şi-au păstrat conştiinţa de autohtoni, mândri de faptul că erau stăpâni pe ţinuturilor lor, ceea ce a impus recunoaşterea demnităţii lor colective. Captaţi treptat în sfera de interes a coroanei de la Buda, aşa după cum arată şi A.D.Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană, (Ediţia III, Bucureşti 1988, Vol III pag.224) ei au fost maghiarizaţi prin mijloace din ce în ce mai dure mai ales după anul 1848. Pentru a forţa desprinderea lor definitivă de masa covârşitoare a autohtonilor din Ardeal, istoriografia timpului le-a atribuit diferite origini bizare, care se contrazic între ele şi ca atare se anulează reciproc. În încercarea de a suplini lipsa oricăror dovezi care să ateste o pătrundere a lor în Ardeal, cum a fost cea a saşilor intens susţinută de coroana maghiară, istoricii au vehiculat şi mai vehiculează diferite plăsmuiri referitoare la originea secuilor oscilând penibil între a-i considera avari, gepizi, huni, pecenegi etc., deşi ei sunt autohtoni, sunt membrii străvechiului neam dacic al cauconilor, primii care au dat nume locurilor pe care trăiesc. Ei au conservat până astăzi nu numai nişte toponime de vârstă neolitică, ci serii toponimice de vârstă neolitică uneori identice cu cele din zona Sibiu, ceea ce reprezintă o altă mare dovadă a faptului că sunt băştinaşi. Recapitulând, va trebui să arătăm lumii întregi că cei numiţi astăzi secuii sau siculii sunt urmaşii autohtonilor denumiţi cauconi (a se citi caucoli), iar mai târziu ciculi fiindcă au trăit şi trăiesc pe văile râurilor denumite încă din antichitate prin hidronimul autohton Kukula. Ca o altă dovadă că râurile Kukala au o denumire românească arhaică, aceeaşi spiritualitate românească a atribuit unui râu din bazinul Siretului omonimul Cucalea.
Având în vedere că maghiarizarea lor forţată echivalează cu imprescriptibilul genocid etnic, ne revine obligaţia, ca în numele adevărului, să facem necesara distincţie maghiarizat-maghiar, mai ales în cazul secuilor, care începând cu Unio Trio Nationum
s-au revendicat ca etnie de sine stătătoare distinctă de a ungurilor. I-am uitat şi continuăm să îi uităm pe cei de o fire cu noi şi soarta nu iartă.
Din ignoranţă şi din comoditate operăm cu teorii de tip Roesler, deşi adevărul istoric cu privire la secui se susţine cu argumente:
1. Argumente geografice şi toponimice, sistematizate în lucrările ştiinţifice ale lui Sabin Oprean (1928) şi Coriolan Suciu (1974). Vlăhiţa este numită în maghiară chiar Olah Falu, adică satul valahilor. Prezenţa lor sub numele de cauconi în sud-estul Transilvaniei este probată de harta lui Ptolemeu din secolul II, dar şi de mărturiile unor călători străini ca Georg Reicherstorfer care la 1527 îi numea ciculi ca şi de mărturiile lui Christian Schesaeus de la 1540 sau de ale lui Ferrante Capece din februarie 1584.
2. Argumente arheologice, având în vedere vestigiile bine reprezentate pentru toate epocile începând cu neoliticul. În ansamblul Daciei, Ţara Secuilor se delimitează în mod natural prin particularităţile sale de relief, de climă şi de resurse, iar aferent acestora, mărturiile arheologice o individualizează încă din protoistorie ca pe o adevărată punte peste Carpaţi între Dacia intra- şi extracarpatică. În acest context aşezările din Ţara Secuilor au prosperat încă din antichitate susţinând o concentraţie demografică ridicată mai ales prin importantele resurse minerale (sare, fier, cupru. ape minerale etc.) de care au dispus mereu. (vezi şi Viorica Crişan, Dacii din estul Transilvaniei etc.)
3. Argumente istorice, mai ales pentru a denunţa legile de maghiarizare din anii 1842, 1879, 1883 şi 1907, în temeiul cărora o bună parte din densa populaţie autohtonă a fost transformată, prin cele mai diferite forme de constrângere, în vorbitori de limbă maghiară. În jurnalul campaniei de pedepsire de la 1761 generalul von Buccow a notat pentru totdeauna că în cel mai maghiarizat scaun din secuime din 102 sate 99 erau locuite de români, aşa cum arată istoricul Dr. Mircea Dogaru în revista LUMEA Nr.4 (108)/2002.
4. Argumente heraldice. Fiindcă în sfârşit s-au recunoscut siculi, deci ciculi autohtoni, şi nu altceva, vor redescoperi din perspectiva continuităţii asumate că în momentul semnării tratatului UNIO TRIUM NATIONUM aveau ca secui conştiinţa originii lor dacice, motiv pentru care s-au ilustrat în heraldică prin tandemul de semne dacice primordiale soarele-luna, tandem deseori regăsit în multe reprezentări antice ale dacilor, inclusiv pe tăbliţele de plumb cu scriere dacică de la Sinaia (vezi ziarul „Gardianul” din 30mai-4iunie 2005). Aceeaşi pereche SOARELE-LUNA mai apare numai pe stemele de sorginte dacică ale Moldovei şi ale Ţării Româneşti şi la nimeni altcineva în lume. De aici lipsa oricăror îndoieli că şi secuii au avut conştiinţa că aparţin neamului dacic. Orice altă explicaţie invocând asocieri cu probabilitate zero frizează ridicolul.
5. Argumente culturale. Simon de Keza ne spune limpede că secuii au înprumutat scrierea de la vlahi. Dar o scriere valahică de tip răboj, numită „rovás irás” şi după maghiarizarea lor, nu se potrivea decât unui grai valahic şi în nici un caz unui grai străin, care ar fi folosit limba şi scrierea latină după modelul oferit la acea vreme de cancelaria regală de la Buda. Hilar este faptul că propaganda anti-românească a uitat de Simon de Keza pentru a pretinde că sintagma „rovás irás” ar defini o scriere adusă de prin Asia, deşi chiar termenul de „rovás” indică originea sa valahică. Ca dovadă că este o străveche scriere românească, românii din Valea Timocului, cei care n-au avut legături cu secuii, folosesc şi ei până astăzi termenul de „răbuj”. Pe de altă parte, este remarcabil faptul că odată cu parţiala lor maghiarizare secuii au transpus şi în variantă maghiară celebrele noastre balade Meşterul Manole şi Mioriţa, total inaderente unui spirit alogen, ca semn profund al faptului că secuii aparţin la matricea stilistică românească.

daci-secuii
6. Argumente religioase. Despre originea lor dacică vorbesc şi stâlpii lor funerari de pe morminte care sunt identici cu stâlpii dacici care mai sunt păstraţi în alte zone româneşti. Gestul nostru de închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuii trecuţi la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei Cruci este un alt indiciu al originii lor ortodoxe. Aceeaşi origine ortodoxă o au şi parastasele pe care le fac secuii la înmormântare. Ca mărturie tragică a deznaţionalizării lor forţate încă se mai văd, în mai multe locuri, dărâmăturile unor vechi biserici ortodoxe, semn al comunităţilor de români maghiarizaţi în secuime. Despre grozăviile îndurate în perioada de maghiarizare forţată ne vorbeşte şi monumentul de la Ciceu consacrat celor două sute de secui ucişi în zi de hram de către generalul de tristă amintire, care a mai bătut cu tunul cam tot atâtea locaşuri de cult ortodoxe între care şi mânăstirea lui Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.
7. Argumente antroponimice, din lucrările ştiinţifice ale lui G.Popa – Lisseanu şi ale lui I.I. Rusu (1986), şi mai recent ale lui Ioan Ranca (1995) sau Ioan Drăgan (2000) care pe baza documentelor de arhivă dovedesc maghiarizarea familiilor româneşti prin nume ca Albu, Boér, Bokor (Bucur), Karácsony, Csipán (cioban în graiul aromânilor), Dán, Fogarasi, Kosztin, Lunguj, Lupuj, Mirtse, Moldván, Nyisztor, Oláh, Oltyán, Pászkuly, Ráduly, Sztojka, Szávuly, Sérbán, Zsunkuy (se citeşte Juncu) şi multe, multe altele, ceea ce nu mai poate fi considerată o problemă a persoanelor respective, ci a naţiunii române şi a României, din moment ce astăzi liderii acestor autohtoni maghiarizaţi, odată cu numele lor, cer autonomie teritorială. Aceste nume dovedesc încă odată că împotriva Neamului Românesc s-a practicat imprescriptibilul genocid etnic care nu poate servi de bază pentru pretenţiile teritoriale numite autonomie.
8. Argumente sociologice. Lucrările bine documentate cu date culese din teren de Maria Cobianu-Băcanu (1998 şi 2000), doctor în filozofie la Institutul de Sociologie al Academiei Române.
Este de la sine înţeles că din cele opt grupe de argumente chiar şi numai o singură grupă este suficientă pentru a susţine definitiv calitatea de autohtoni a secuilor ca trup din trupul ţării, chiar dacă o bună parte au fost maghiarizaţi forţat de către defuncta putere imperială în mai multe etape bine cunoscute de istorie, dar şi în perioada Diktatului.
Le-am menajat prin tăcere drama deznaţionalizării ca mama cea adevărată din cunoscuta piesă de teatru Cercul de cretă caucazian a lui Bertold Brecht. Nici acum nu vom proceda altfel, dar nu putem accepta sub nici o formă contrafacerile celor care mânaţi de interese străine practică intriga şi minciuna spre continua hărţuire şi în final dezagregarea României. O lege privind protejarea minorităţilor, oricare ar fi conţinutul ei, obligă majoritatea să se subordoneze oricărui minoritar devenit astfel un protejat, fiindcă obţine un statut preferenţial, ceea ce este inadmisibil din moment ce într-o ţară democratică legile sunt aceleaşi pentru toţi.
În cazul minorităţii maghiarizate din România situaţia se dovedeşte a fi foarte periculoasă prin faptul că au devenit masă de manevră pentru revizionismul mărturisit pe care îl implică incalificabila contestare a tratatului de pace semnat de toate părţile la Trianon.
Democraţia nu poate servi ca umbrelă pentru nici unul din paşii pe care îi face revizionismul, tot aşa după cum toleranţa manifestată faţă de revizionism într-o lume a competiţiei acerbe echivalează cu sinuciderea. Pentru a supravieţui astăzi nu mai poţi fi nici naiv, nici dezinformat, şi nici credul, mai ales după ce doamna cancelar Angela Merkel a declarat recent că multiculturalismul nu a dat rezultatele aşteptate în Germania şi că, pentru a evita apariţia stărilor de tensiune, trebuie să se respecte limba ţării şi valorile creştine. Or, ceea ce este valabil pentru liniştea Germaniei, este cu atât mai valabil pentru integritatea noastră.
G. L. Teleoacă

Saracacianii

Dupa editarea cărţii lui Hoeg au apărut mai multe scrieri care au adus noi argumente care au confirmat teza despre originea saracacianilor din perioada Greciei preclasice. Să menţionăm unele dintre ele: J. Ancel, Ed. Hermann, A. Haberlandt, St. Kyriakidis, N. Hammond. Ca o reacţie la părerile şi atitudinile adepţilor lui Hoeg apar un număr mare de cercetători români. Dintre aceştia cel mai cunoscut este Theodor Capidan, care, din numeroase motive, adesea de natură politică, a contestat teza despre originea greacă a saracacianilor. El a scris că saracacianii nu sunt urmaşii triburilor greceşti antice, ci sunt cuţovlahi români, care au fost elenizaţi în vechime.
Această trecere în revistă a celor mai importante scrieri despre saracaciani, care vorbesc despre viaţa şi cultura lor, a dat naştere la două curente opuse despre originea şi formarea saracaceanilor: unul, în frunte cu Hoeg, care afirmă că saracacianii sunt greci; al doilea, cu Capidan şi adepţii lui în frunte, care spune că saracacianii sunt aromâni grecizaţi. Analizând originea saracacianilor, avem date despre ambele ipoteze. Rezultatele obţinute pe baza analizei lingvistice aduc mai multe dovezi legate de prima ipoteză. În primul rând, se evidenţiază unitatea absolută a vorbirii saracacianilor, care, în componenţa sa, nu are urme ale limbajului aromânilor. Al doilea, că saracacianii, înainte de sec. al XIX-lea, nu au fost stabilizaţi niciunde, ci au fost păstori nomazi. Hoeg rezumează în 13 puncte caracteristicile principale ale vorbirii saracacianilor, comparându-le cu dialectele greceşti ale localnicilor, în care găseşte atât asemănări, cât şi deosebiri. Dar cele mai multe similitudini le are cu limbajele epirilor, care, pe parcursul dezvoltării lor, susţin similitudinea cu dialectele din Ţumerca, Etolia şi Acarnania.
Până în sec. al XVIII-lea, în izvoarele istorice nu sunt pomenite comunităţile păstorilor saracaciani. Nu îi pomenesc nici scriitorii bizantini. Acest fapt a dus la serioase bănuieli legate de originea saracacianilor, care nu au încetat nici astăzi. Toţi se străduiesc să găsească fapte istorice, lingvistice şi etnografice ca o dovadă pentru lărgirea sau legitimarea uneia sau alteia din ipoteze. În afara dovezilor lingvistice s-a recurs la cele etnologice şi folclorice, lipsind izvoarele istorice. Însuşi Hoeg, în cea de-a doua carte, a cules numeroase cântece şi povestiri străvechi, un dicţionar tehnic care se referă la păstorie, îmbrăcăminte, mâncare şi floră.

pacurar

Pe baza termenilor vlahi şi vlahuli, aşa cum este denumită femeia şi fata în poeziile saracacianilor şi pe care Hoeg le-a notat în a doua carte, Capidan şi-a întemeiat critica asupra cărţii lui Hoeg despre saracaciani. El a tradus cuvintele de mai sus prin „românul” şi a ajuns la concluzia, contrară părerii lui Hoeg, că saracacianii sunt români care, în urmă cu cinci-şase secole, au fost grecizaţi. Cu toate acestea Skok consideră că aceste denumiri pe care saracacianii le folosesc în cântecele lor nu au însemnătatea pe care le-a dat-o Capidan şi atrage atenţia că acest termen se referă doar la ocupaţia nomadă. Pe lângă termenii pomeniţi Capidan a găsit şi în terminologia pastorală saracaciană un număr mare de cuvinte româneşti, lucru pe care l-a folosit să dovedească teoria conform căreia saracacianii sunt aromâni grecizaţi. Skok, pe baza comparaţiei lingvistice, a demonstrat că, în acest caz, este mai mult vorba despre termeni albanezi decât despre termeni ai păstorilor aromâni. Acestor păreri, conform cărora saracacianii nomazi îşi au originea din cele mai vechi timpuri, li se adaugă cele lingvistice şi etnologice (argumente care se referă la obiceiuri şi credinţe, forme tradiţionale de artă, elemente ale organizării sociale şi altele). Doar cu argumente istorice nu este posibil să se determine prima lor apariţie, deci ştiinţa se bazează mai mult pe materiale etnografice, pe baza cărora se fac analogii.
Toţi se opresc asupra faptului că nici scriitorii antici nu au pomenit despre triburile saracaciane nomade. Putem interpreta aceasta şi în felul următor: că aceste triburi nu au fost în posibilitate să se mişte în limitele zonelor politice, unde i-ar fi cunoscut nemijlocit. Ei au căutat ţinuturile îndepărtate şi zonele montane. În afară de aceasta viaţa nomadă nu a dat posibilitatea acestor triburi mici să ducă o viaţă politică. Dacă scriitorii greci vorbesc mult despre nomazii sciţi se datorează faptului că este vorba de popoare mari, care s-au stabilit în teritorii vaste şi au avut multe conflicte cu alte popoare, astfel că au lăsat urme în istoria războaielor. Aceste aşa-numite “peripeţii” istorice au dus la notarea unor obiceiuri ciudate, moduri de viaţă şi altele, care au fost şi subiectul istoriografiei vechi. Contrar acestora, Hadzimihali consideră că, dacă nu avem cunoştinţe despre saracaciani nu înseamnă că nu au existat, ci, din contră, prin inexistenţa lor avem dovada că saracacianii, în vechime, au fost un trib nomad, trib fără istorie politică. La acestea trebuie adăugat şi amănuntul asupra cărora mulţi autori au insistat şi cu care ne-am întâlnit şi noi în discuţiile personale cu saracacianii. Şi anume, cei mai mulţi dintre ei nu îşi cunosc originile, iar alţii sunt complet confuzi atunci când îi întrebi de originile lor. La unele grupuri s-a format tradiţia, din generaţie în generaţie, că provin din munţi, locuri de şedere pe timpul verii. Sub presiunea evenimentelor istorice şi sociale unele grupuri au fost nevoite să părăsească păşunile montane din Epir şi să îşi petreacă vara în Agrafia, ceea ce, pentru ei, a însemnat că şi-au pierdut “patria”. În timpul războaielor şi a altor greutăţi astfel de schimbări au fost dese în timpul dominaţiei turce, mai ales în timpul lui Ali-Paşa Ianinski. Tocmai din aceste motive datele despre originea şi arealul lor ne arată că provin din locuri diferite sau din regiuni montane din care au fost nevoiţi să fugă. De aceea, în momentul în care primim o informaţie despre originea lor, păstrată în memorie, aceasta nu merge mai departe de locul ultimei şederi în viaţa lor nomadă, iar, ca timp, nu merge mai departe de ultimii ani ai ocupaţiei turceşti.
Nu este posibil ca aceşti oameni primitivi, care păstrează obiceiurile străvechi, să fi venit din vreun sat sau oraş. Dacă ar fi fost aşa, atunci s-ar fi putut observa măcar o urmă din viaţa lor dezvoltată, ar fi apărut urme ale vieţii moştenite din viaţa satului şi agricultură, care ar fi dus la destrămarea unităţii lor, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în ceea ce priveşte obiceiurile, credinţele şi arta.

saracaciani

Foto: Saracaciani

Formele arhaice ale obiceiurilor, organizarea patriarhală şi structura vieţii profesionale, economice şi sociale, independenţa aproape totală faţă de oraşe şi sate au păstrat până în zilele noastre caracterul lor primitiv. Ne întrebăm dacă este posibil ca un trib, popor sau grupare etnică, dacă au trait înainte în condiţii propice de viaţă, sedentare, trecând la un mod de viaţă mai primitiv, de păstori nomazi, într-un timp scurt au putut să se adapteze noului mod de viaţă într-o aşa măsură încât să nu păstreze nicio legătură cu modul anterior de viaţă, spiritual sau material? Tot ceea ce am putut constata analizând viaţa saracacianilor confirmă, a nu ştiu câta oară, caracterul arhaic al vieţii lor materiale şi spirituale. Cum altfel am explica modul identic în care îşi aşează corturile (şi aceasta este dovada vieţii lor nomade străvechi) în lungile lor călătorii, modul identic în care îşi construiesc colibele şi care este total diferit de felul în care o fac alţi păstori. Şi ce să mai spunem şi presupunem despre modul rapid, specific numai lor, de a prepara şi coace pâinea, despre simbolurile primitive cu care decorează pâinile de cult, despre mâncărurile lor simple şi, mai ales, despre gospodărie, despre felul în care ţes la război, într-un mod antic, despre modul simplu de a prelucra lâna şi de a confecţiona îmbrăcămintea, despre broderiile şi ornamentele lor şi despre alte caracteristici de viaţă specifice doar lor? Cum se poate explica uimitorul ataşament faţă de obiceiurile şi folclorul tradiţional? Este suficient să pomenim despre excepţionala menţinere a endogamiei. Nu se cunosc căsătorii între saracaciani şi vlahi. Nu au loc nici măcar între alte grupări etnice vorbitoare ale limbii greceşti. Să pomenim obiceiurile de nuntă şi înmormântare deosebit de bogate, care nu au doar un conţinut arhaic, ci sunt diferite faţă de obiceiurile de acelaşi fel la vlahi, albanezi şi alte grupe de păstori din Balcani.
Se ştie că nu există explicaţii etnografice care ar fi putut să dovedească rudenia etnică între saracaciani şi vlahi. În modul de viaţă al celor două mari grupuri de păstori distingem, în afară de ocupaţie, câteva deosebiri şi contrarii care sunt cu atât mai evidente cu cât cele două grupuri se află în aceeaşi zonă şi trăiesc în aceleaşi condiţii economice. Două mari nume în etnologia greacă contemporană, Stilpon Kyriakidis şi Georgio Megas, atât prin intermediul propriilor cercetări, cât şi prin intermediul lucrărilor elevilor săi, au constatat că deosebirile în viaţa de zi cu zi, mai ales în ceea ce priveşte obiceiurile de nuntă şi înmormântare, pot fi dovedite. Rezultatele cercetărilor noastre confirmă părerile etnologilor greci mai sus amintiţi. Acestea sunt deosebit de interesante în ceea ce priveşte folclorul (jocul, cântecul), iar, dacă se compară cu materialul vlahilor de acelaşi gen, se dovedeşte că există mici asemănări între saracaciani şi vlahi. În încheiere, putem observa că diferite întrebări legate de originea saracacianilor nu vor fi, poate, niciodată rezolvate, mai ales că viaţa păstorilor neştiutori de carte nu şi-a găsit locul nici în scrierile clasice, nici în cele medievale. De aici şi teza conform căreia saracacianii sunt urmaşii comunităţilor de păstori ale Greciei preclasice, teză care este greu de demonstrat, dar şi de negat.
În ceea ce priveşte etnogeneza trebuie să adăugăm la sfârşit şi rezultatele antropologului grec Aris Poulianos, care a făcut măsurători antropologice şi a constatat că saracacianii sunt cel mai vechi popor din Europa. El afirmă că trăsăturile morfologice şi corporale ale acestora sunt peste tot identice, aşa cum este identică şi arhitectura colibelor lor, cum sunt identice motivele ornamentale ale ţesăturilor şi gravurilor în lemn, aşa cum sunt identice credinţele şi superstiţiile lor, ceea ce îi îndeamnă pe cercetători să îşi continue studiile şi să aducă noi dovezi antropologice şi etnografice. Cele mai noi măsurători ale lui Poulianos îi confirmă teza. El consideră populaţia saracacianilor ca făcând parte din tipul europoid continental sau epirotic, care este mult mai veche pe teritoriul european decât mediteranean. Acelaşi lucru l-a urmărit şi Goman între populaţiile mezolitice şi neolitice din Ucraina. Datorită lui Goman ştim că tipul antropologic din Europa de vest în perioada paleoliticului este identică cu cel din Europa de est şi din stepele câmpiei ruseşti. Întâlnim tipul epirotic nu doar în Masivul Pind, ci şi printre epiroţii care trăiesc în Grecia de nord-vest, pe care Poulianos i-a studiat în 1957 şi după care au fost denumiţi. Acesta se întinde peste Alpii Dinarici la vest până în Elveţia. Europenii din paleolitic nu au putut să dispară fără nici o urmă. Urmaşii lor au devenit epiroţi, iar grupul lor cel mai reprezentativ, am putea spune nucleul tipului epirotic, sunt saracacianii. Trăsăturile antropologice epirotice au fost păstrate în regiuni geografice specifice şi se întâlnesc, în formă “compactă”, printre saracacianii din Munţii Pindului şi în Balcani. Astfel a fost stabilită, măcar indirect, vechimea tipului saracacian. Saracacianii nu sunt nimeni alţii decât localnicii care au rămas din timpul paleoliticului sau, poate, au apărut din nou. Ei pot fi consideraţi cei mai vechi locuitori ai Europei, concluzionează Poulianos.
Datorită împrejurărilor obiective nu se poate da o statistică exactă sau măcar aproximativă despre numărul saracacianilor. Despre Grecia putem folosi datele lui Beurmann, care se referă la perioada 1956-57. Pe teritoriul Greciei au trăit, în acea perioadă, aproximativ 10-12.000 familii de saracaciani care s-au ocupat cu păstoritul nomad, ceea ce corespunde unui număr de 80-100.000 de oameni şi 1.800.000 de oi şi capre. Urmare a cercetărilor efectuate de Campbell rezultă că numai în Zagor (Epir) au existat 152.000 de oi şi capre în 1954-55, ceea ce înseamnă că reveneau 24,5 oi pe cap de locuitor.

Serviciile secrete şi criza iugoslavă Prima parte

În primii ani după razboi, concomitent cu eforturile susţinute pe plan intern pentru a crea un nou regim politic în Iugoslavia după modelul existent în Uniunea Sovietică, al cărei prestigiu internaţional crescuse ca urmare a victoriei obţinute în războiul împotriva celui de-al treilea Reich, Iosip Broz Tito era preocupat şi de reorganizarea hărţii geopolitice în Balcani. Pe acest fond, la puţin timp după terminarea războiului, liderul iugoslav a început să exercite presiuni asupra Albaniei cu intenţia de a face din această ţară a şaptea republică a Federaţiei Iugoslave.

Proiectul “Federaţia Balcanică”

Primele succese nu s-au lăsat aşteptate: în iulie şi noiembrie 1946 au fost semnate o serie de acorduri vamale, monetare şi de cooperare între cele două ţări, care arătau clar intenţiile liderului de la Belgrad. Planul acestuia a început să prindă un contur la începutul anului 1948, când Tito a vrut să treacă sub comandament iugoslav armata albaneză şi să trimită trupe pe teritoriul Albaniei, sub motivaţia de a o apăra împotriva „fasciştilor greci”. Conducătorii de la Tirana, derutaţi şi chiar speriaţi de cele ce puteau să se întâmple, au înştiinţat imediat Moscova. Pe de altă parte, proiectul lui Tito de a crea o Federaţie Balcanică, în care să fie inclusă şi Bulgaria – deşi la început a avut şi sprijinul liderului comunist de la Sofia, Gheorghi Dimitrov -, se pare că a stârnit în capitala Bulgariei şi unele nemulţumiri legate, în primul rând, de rolul secundar rezervat acestei ţări în cadrul federaţiei proiectate. Dar rolul esenţial în eşuarea proiectului Federaţiei Balcanice a revenit Moscovei. Interesele sovietice în Balcani şi în sud-estul Europei în general puteau fi cel mai bine servite nu de o construcţie statală mare, ci de existenţa unor state mici care să se subordoneze intereselor Marii Uniuni Sovietice şi atunci Moscova a spus un „niet” clar şi hotarâtor proiectului Federaţiei Balcanice.

tito

Ruptura

Toate aceste acţiuni, care nu aveau drept scop decît acela de a modifica raporturile de forţe dintre statele comuniste, l-au iritat la maximum pe Stalin, întărindu-i hotărârea de a lua măsuri în consecinţă împotriva Iugoslaviei şi a lui Tito, cu atât mai mult cu cât acesta dădea semne evidente că nu vrea să se supună orbeşte ordinelor Moscovei.
Ruptura între cele două state a cunoscut o rapidă evoluţie: la jumătatea lunii martie 1948, Stalin a anunţat retragerea consilierilor militari şi economici sovietici Apoi, trei luni mai târziu, prin intermediul Kominformului, reunit la Bucureşti (20-28 iunie), a condamnat politica promovată de liderul iugoslav, considerându-l „trădător al socialismului”, „omul care intenţiona să destrame sistemul socialist.” Citirea Raportului respectiv la reuniunea de la Bucureşti, de către Gheorghiu-Dej, la solicitarea expresă a lui Stalin, în care erau cuprinse asemenea critici dure, a cauzat o înrăutăţire bruscă a relaţiilor dintre România şi Iugoslavia. Deşi se pare că Gheorghiu-Dej şi ceilalţi participanţi nu erau convinşi de veridicitatea celor cuprinse în Raport, aceştia, din motive lesne de înteles, au aprobat în unanimitate documentul prezentat şi au declanşat o adevărată campanie împotriva lui Tito şi a Iugoslaviei, jucându-şi bine rolurile pe care Stalin le concepuse şi reuşise, prin tenacitatea-i caracteristică, să le pună în scenă.
Tendinţele „expansioniste” ale liderului iugoslav în zona Balcanilor aveau să-l determine pe ambiţiosul Stalin să recurgă şi la măsuri extreme: a dat ordin serviciilor secrete sovietice să-l asasineze pe Tito. Planul de asasinare, conceput în trei variante (infectarea cu bacterii de holeră; împuşcarea în timpul unei recepţii oferite de Ambasada Iugoslaviei de la Londra, cu ocazia unei vizite întreprinse de Iosip Broz Tito în Marea Britanie; folosirea unei arme speciale în timpul unei ceremonii la Belgrad), a rămas în vigoare până la moartea lui Stalin. După această dată, când se produce împăcarea cu Tito, Gheorghiu-Dej este nevoit să-şi ceară scuze faţă de acesta, arătând că fusese forţat să prezinte acel raport, neavând, în împrejurarea respective, posibilitatea şi nici puterea de a se eschiva. Sunt, însă, şi unele informaţii potrivit cărora Dej l-ar fi prevenit pe Tito, printr-un curier special, să nu vină în România, întrucât bănuia că Stalin ordonase lichidarea sa. Acest plan de asasinare a lui Tito a fost făcut public abia în anul 2000, în cadrul unei reuniuni a foştilor şefi ai serviciilor de informaţii, ce a avut loc la Sofia.

Misiunile serviciilor secrete în perioada crizei

Fiind convinse de producerea unei schimbări radicale în situaţia operativă, datorită tensiunii crescânde a relaţiilor româno-iugoslave, serviciile de informaţii ale României s-au organizat rapid pentru a face faţă ofensivei anticipate a serviciilor speciale din ţara vecină. Activităţile specifice derulate pe această linie au fost conduse de către un colectiv din cadrul Secţiei Externe a aparatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în fruntea căruia se afla Gizella Vass. Acest colectiv ţinea legătura permanentă cu centrul coordonator de la Moscova, unde se afla si Pera Popidova, un fost colaborator apropiat al lui Tito în timpul celui de-al doilea război mondial, dar care trecuse în tabăra opusă, conducând – în conformitate cu indicaţiile Kremlinului – „lupta emigraţiei iugoslave antititoiste”.
În România, emigranţii iugoslavi antititoişti erau concentraţi în mai multe centre, a căror conducere era asigurată de Aţa Opoevici, care se subordona lui Popidova şi coopera activ cu grupul condus de Gizella Vass. Membrii organizaţiei conduse de Opoevici desfăşurau o intensă propagandă împotriva lui Tito şi a „titoismului”, prin intermediul ziarului ce-l editau în ţara noastră, prin difuzarea de manifeste, precum şi prin utilizarea unui post de radio de care dispuneau în acest scop. Organizaţia respectivă avea ca obiective prioritare: protejarea emigraţiei iugoslave de penetrările SDB (Serviciul de Securitate a Statului din Iugoslavia) şi infiltrarea în Iugoslavia a unor agenţi valoroşi sau emisari comunişti, a căror misiune o constituia obţinerea de informaţii, difuzarea de materiale de propagandă şi organizarea de nuclee ostile politicii lui Tito în organizaţiile de partid, în structurile armatei şi ale securităţii din Iugoslavia. Acţiunile de diversiune ale organizaţiei lui Opoevici au fost sprijinite în mod constant de către serviciile speciale românesti, care desfăşurau şi acţiuni autonome (în afara celor de sprijinire a emigraţiei iugoslave antititoiste), dispunând şi ele de agenturi proprii cu rol contrainformativ pentru a preveni infiltrările din partea SDB, dar şi cu scop ofensiv, de penetrare a unor locuri şi medii din spaţiul iugoslav.

Ritualurile şi obiceiurile păstorilor din Balcani

Academia sârbă de ştiinţe şi arte / Institutul Balcanologic
Ediţii deosebite – vol. 16, Dragoslav Antonievici, Belgrad, 1982

Ritualurile şi obiceiurile păstorilor din Balcani
Cap. 3 Nomadismul – Prima parte

Transhumanţa

Natura solului şi condiţiile climatice diferite i-au impus de timpuriu omului balcanic necesitatea transhumanţei, funcţie de anotimpuri şi dezvoltarea vegetaţiei în unele zone. Condiţiile ecologice favorabile din Peninsula Balcanică, a zonelor montane bogate în păşuni au hotărât supravieţuirea păşunatului şi au determinat direcţiile de migraţie ale animalelor. Componenţa geografică a Peninsulei Balcanice, mai cu seamă la sud de Skadar şi Rodop, este adecvată dezvoltării păşunatului nomad. Asta nu înseamnă că adună şi asigură hrana în perioada de iarnă, ci se adaptează roadelor naturii. Începând de la Skadar şi până la Propontida, golfurile adânci şi văile dezvoltate care se află sub influenţa climei mediteraneene asigură peste iarnă păşuni bogate şi sigure.

fata

De asemenea munţii înalţi din interiorul peninsulei oferă păşuni întinse pentru multe cirezi. Văile Albaniei, de la Skadar şi până la Avlonya, apoi teritoriile Amvrakikos, Epir, Etolia şi Akarnania care se întind orizontal înspre Aspropotamia, zonele Mării Ionice, Peloponezului, Tesaliei etc., ca şi zonele de coastă traco-macedoneene cu toate văile din interior şi mai ales Halkidiki, au fost teritorii prin care, în secolele trecute, au trecut şi s-au aşezat cirezile nomade ale saracacianilor* şi vlahilor*.
*saracacianii sau sărăcăcianii = confrerie pastorală din Grecia și Bulgaria care, până nu demult, trăia in izolare completă sau parțială de restul populației sedentare grecești sau slave și practica transhumanța, respectiv nomadismul în anumite zone muntoase – n.t.
*vlah, vlasi = valah, valahi; denumire veche a românilor

Evidenţiind caracteristicile geografice ale Epirului, Iovan Ţviici a spus că aceasta este o zonă preponderent montană, Munţii Pindului dominând-o, greu accesibilă şi închisă, total neadecvată pentru agricultură şi că, de-a lungul istoriei, a fost tipică păstoritului. Îndeosebi regiunea Ioaninei este golaşă şi abruptă, calcaroasă şi carstică; există păduri la nord de Muntele Voiuşa, care se întind până în sudul Albaniei. Având în vedere faptul că în acestă regiune există cele mai multe depuneri de sedimente, există şi întinse ascunzători pe care Ţviici le-a comparat cu cele mai bine din Peninsula Balcanică. Condiţiile climatice deosebite şi bogăţia apelor au favorizat apariţia păşunatului nomad, de care s-au ocupat vlahii şi saracacianii. Timp de secole, pe culmile Pindului în Epir păstorii nomazi au migrat cu animalele spre câmpiile Tesaliei şi Artei în căutarea locurilor pentru iernat şi acest lucru l-a determinat pe Ţviici să ajungă la concluzia că Epirul este o zonă „propice pentru studiul transhumanţei în Peninsula Balcanică.”
Macedonia este, de asemenea, una din regiunile din Peninsula Balcanică, dominată de munţi care din antichitate au oferit ospitalitate celor mai vechi forme de păstorit nomad. Piscuri înalte, printre care se află văi liniştite, adânc tăiate şi parţial împădurite, în care s-a dezvoltat păşunatul nomad şi seminomad, cu migrare sezonieră între păşunile din timpul verii, în lanţurile muntoase, şi locurile de iernat în văile joase şi calde sau pe coasta Mării Egee sau Adriatice. Munţi foarte înalţi din Peninsula Balcanică, cum sunt Srednja Gora, Rodopi, Pirin şi Rila, acoperiţi cu întinderi mari de păşuni, ofereau, de asemenea, condiţii naturale deosebite pentru păstoritul nomad. Branimir Guşici consideră că rădăcinile creşterii animalelor trebuie căutate în timpuri străvechi, în perioada populării zonei mediteraneene. Această ocupaţie a apărut din necesitatea asigurării condiţiilor de supravieţuire, deoarece s-au format cirezi imense de animale de talie mare, care, până atunci, au populat stepele mediteraneene şi au constituit hrana pentru vânători. Prin deschiderea Strâmtorii Gibraltar şi ridicarea nivelului mării cu peste 100 m au avut loc modificări climatice serioase care nu au fost favorabile supravieţuirii stepei. Omul mediteranean, în acele timpuri vânător, mergea pe urmele acestor mamifere de talie mare care, în timpul anului, erau în căutarea păşunilor şi migrau între malurile mării şi zonele montane înalte, orogene. Aşa a cunoscut potecile pe care le-au folosit aceste animale înţelepte în zonele montane greu accesibile. Mai târziu a folosit aceste poteci pentru turmele proprii, atunci când a îmblânzit oaia şi capra sălbatică, care în acele timpuri trăiau în număr mare în pădurile mediteraneene şi a căror ultime urme le găsim şi astăzi în Corsica şi unele insule din Marea Mediteraneană de Est. La concluzii asemănătoare a ajuns şi profesorul grec Sotiros Dakaris. El a determinat că, urmare a schimbărilor climatice care dictau şi bogăţia vegetaţiei, animalele coborau singure de pe Munţii Pindului până pe malurile mării pe timpul iernilor grele şi se întorceau primăvara. Aceleaşi cărări le-a urmat şi vânătorul preistoric şi, ulterior, urmaşul acestuia, păstorul nomad.
Odată cu schimbarea climei şi formarea condiţiilor deosebite de vegetaţie păstorul nomad antic a fost nevoit să se adapteze noilor condiţii şi să migreze cu animalele funcţie de ciclul fenologic anual al vegetaţiei. „În acest fel au fost petrecute ierni relativ mai calde şi mai umede în zonele de coastă, unde, în acea perioadă a anului, existau peste tot păşuni suficiente, iar, în timpul verii, când zona de coastă era lipsită complet de vegetaţie, aceşti nomazi au avut toate condiţiile pentru a-şi hrăni animalele şi a-şi asigura o viaţă normală. Toamna au coborât turmele şi, înainte de căderea zăpezii, erau din nou pe coastă. Deci, omul din perioada timpurie a epocii de piatră a început să practice îmblânzirea animalelor, care până atunci trăiau în sălbăticie. La periferia zonei mediteraneene această fază iniţială de creştere a animalelor a apărut doar în neolitic şi acest lucru îl deducem din constatările făcute cu ocazia unui aflux puternic de migrare din zona mediterană centrală. Arheologii au ajuns la această concluzie analizând similitudinile culturale ale descoperirilor din Herţegovina (Lisicici) cu cele ale unui material corespunzător din Sicilia. Aşezările soieniciarilor* din epoca de bronz din Balcani deţineau aproape toate animalele domestice existente, în primul rând oi şi capre. Despre soieniciari se spune că au fost cei mai vechi ciobani; ei au dus, oarecum, o viaţă nomadă.
*soieniţe = case sau aşezări din zonele de mlaştină (zone inundate) sau pe malurile râurilor, lacurilor, mărilor puţin adânci, construite pe buşteni pentru a le proteja împotriva inundaţiilor, duşmanilor, animalelor sălbatice ş.a.; în trecut acestea au fost locuinţele tipice din zonele de şes – n.t.

Sfântul Ioan Valahul

sfc3a2ntul-ioan-valahul

Acest sfânt mucenic a fost din Ţara Românească, născut din părinţi de bun neam şi binecredincioşi, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab. La câţiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în această ţară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului şi a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii ţărilor creştine din jur şi să scape ţara sa de sub robia turcească. Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci şi de tătari, care au biruit pe Mihnea şi au făcut, ca şi alte dăţi, prăpăd şi pustiire mare în biata ţară, arzând, prădând şi omorând, iar la ieşirea din ţară au luat cu ei şi o mare mulţime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.
Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiţi atunci s-a aflat şi un
tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15
ani. Părinţii lui, cărora nu li se ştie nici numele
şi nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, şi în iubirea de ţară şi de credinţa strămoşească. Pe deasupra, era voinic şi chipeş; frumuseţea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oştean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire şi în vălmăşeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă. Fiind prins, a fost legat din nou şi dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în faţa vizirului să-l judece, şi acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.
Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic şi bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfăţişare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos şi înţelept. Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, spunându-i că îl va lua de soţ dacă el s-ar lepăda de credinţa creştină şi s-ar face mahomedan. Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile şi a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor lui şi în curăţia trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbuteşte, s-a înfuriat şi l-a dat eparhului (mai-marelui cetăţii), ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acesta l-a azvârlit în temniţă, supunându-l la înfricoşătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniţă, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face ameninţările şi chinurile. Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăţie şi cu ajutor de sus, rămânând până la sfârşit, ca un tare diamant, neclintit în credinţa creştină.
Văzând, aşadar, femeia şi prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi scoţându-l din temniţă, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piaţa marelui bazar al neguţătorilor); aici i-au pus gâtul în ştreang şi l-au înălţat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înălţarea Domnului, din anul mântuirii 1662.
Aşa a trecut către veşnicele locaşuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieţii sale, când avea numai 17 sau 18 ani. Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creştini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu şi sfântul însuşi ştie. Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieţi a aşternut-o în scris marele învăţat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.
În anul 1950 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca acest mucenic să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Generalizarea solemnă a cultului Sfântului Mucenic Ioan Valahul s-a făcut în octombrie 1955, fiind pomenit la 12 mai.
Tropar, glasul al 4-lea:
Astăzi duhovniceşte prăznuieşte Biserica dreptcredincioşilor români, şi cu bucurie strigă: Veniţi, iubitorilor de mucenici, să prăznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan. Că acesta dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, în împărăteasca cetate a lui Constantin a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat şi bineprimit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat, în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Arătatu-s-a nouă astăzi cel preaînfrumuseţat cu curăţia, tânărul ostaş al Mântuitorului luminând pe toţi cei ce strigă: Bucură-te, Ioane, Mare Mucenice al lui Hristos!

Limba e născută, nu făcută!!!

Ce om cu suflet de creştin sau altă credinţă nu poate să nu se cutremure în faţa cruzimii la care sârbii de 177 de ani îi supun pe românii dintre Morava şi Timoc, la cele mai înjositoare acte de sfidare a românismului şi a dezvoltării.
Guvernul României trebuie să numească în Ministerul Culturii sau Educaţiei ori în Departamentul Românilor de Pretutindeni o secţie de specialişti itineranţi care să fie din Timoc, Serbia, Bulgaria sau Basarabia, bursieri ai statului român şi care să predea la o şcoală înfiinţată la Vidin, Negotin, Bor sau Cladova ori Pojarevaţ şi unde să înveţe:
Cunoştinţe minime despre grădiniţele de copii.
Despre şcoli de vară, în care să înveţe învăţătorii români timoceni, noţiunile minime pentru abecedar şi şcoală primară.
Noţiuni despre radio, televiziune şi îndemânări practice.
Publicistică, jurnalistică şi reviste.
În cei 20 de ani de la revoluţie s-a văzut, atât la sârbi cât şi la bulgari, ba chiar şi în zonele locuite de aromâni din Grecia, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Albania şi altele, că ţinta oficialilor lor este limba română pe care vor să o asimileze, adică să o distrugă. Unii s-au pus chiar să-i conceapă un alt alfabet.
Şi tot ce s-a întâmplat, aşa cum am scris şi am prevăzut, s-a realizat prin noi înşine, dacă am fost bine instruiţi şi de bună credinţă, aşa cum a fost părintele protopop Bojan Alexandrovici din Negotin- Malainiţa, care a zidit pe cheltuiala lui şi pe pământul casei lui părinteşti prima bisericuţă românescă, care funcţionează din anul 2004. Astăzi sunt biserici româneşti în 5 sate din Timocul sârbesc dintre care 2 preoţi veniţi din România cu soţiile. Tot ce se face pentru cultura românilor din dreapta Dunării, adică din Timoc şi până în Basarabia se face pentru interesul de a vorbi presa sau a de fi lăudaţi nu se face din inimă, decât foarte puţin şi nu s-a observat deşi sunt 20 de ani că vecini noştrii din cauza prieteniei viclene pe care o au faţă de neamul românesc, adică sârbii, au remarcat această laşitate românească şi profită de prietenie. De aceea pe sârbii din România îi vezi în toiul luptei cu steagul naţionalist în mână prin Banat şi Timişoara, mai zilele trecute se pregăteau ca să primească o casă naţională sârbească tocmai ceea ce i se promitea românilor timoceni din Serbia şi Bulgaria acum vreo 10 ani. Însă s-a lucrat cu mănuşi ca nu cumva să-i supăram pe fraţii noştrii sârbi fiindcă ne sunt prieteni vechi, ei venind în Banat pe la 1790, au pus mâna pe Bisericile româneşti şi pe episcopi şi au sârbizat cu totul biserica românească, preoţimea fiind la discreţia lor. Întotdeauna s-au gândit la noi să ne facă un bine ca să ne uităm credinţa şi limba. În 1918, toamna când au ocupat Banatul, plecând încărcaţi în căruţe de pe frontul de la Salonic, prima grija a fost să introducă şcoala sârbească în toate satele româneşti din Banat. Şi le-a mers bine, abea i-au scos francezii din aceste teritorii pe care ei le credeau că le aparţin de vremuri seculare.
Formarea unui comitet alcătuit din jurişti specializaţi în dreptul penal şi civil de la Bucureşti şi alte oraşe care să adune probe de genocid şi etnocid practicate încă şi astăzi de către sârbi şi alte ţări balcanice. De exemplu: se pot aduce probe chiar în Parlamentul European unde s-a votat aplicându-se infracţiunea de „dol”. În cazul acesta se poate dovedi ştiinţific şi practic că substantivul de „vlah” se referă la toţi românii din Nordul şi Sudul Dunării, dar numai ca poreclă. România de exemplu până în 1859 se numea Moldo-Vlahia, prin urmare, cuvântul de „vlahi” pe care îl folosesc unele organizaţii cumpărate de statul sârbesc înlocuieşte cuvântul de „rumân” sau „român”. Ceea ce înseamnă că se poate aplica calificativul de „crimă de etnocid” deoarece se pune în circulaţie un cuvânt vechi de sute şi mii de ani care mai târziu a avut aceeaşi semnificaţie de român sau rumân în lexicul popular. Viclenia lor constă în aceea că ei au căutat şi în Parlamentul European, unde au dat de aceiaşi lipsă de cunoştinţe istorice şi lingvistice, şi au impus un cuvânt inventat de ei şi anume vlah, prin care au urmărit separarea vlahului de român şi nu, apropierea şi înfrăţirea românului de vlah şi a vlahului de român. Prin urmare ei au profitat, cu intenţie de căştig politic, de necunoştiinţa sau ignoranţa unui popor „neşcolit” şi prigonit să-şi uite originea etnică. O dau înainte că românii sunt vlahi, când până la venirea naţionaliştilor, românii din Timoc sub monarhii erau recunoscuţi ca rumâni, pentru că pe atunci funcţionarii sârbi mai ştiau ceva carte iar acum sunt şi săraci şi fără carte. Un exemplu grăitor care face proba că se urmăreşte impunerea unei confuzii privind identitatea „româno-vlahilor” din Serbia este chiar vizita Ministrului de Externe Teodor Baconschi căruia nu i s-a permis conform uzanţelor diplomatice întâlnire la Ambasada Română sau la Guvernul Sârb cu reprezentanţii româno-vlahilor ci a trebuit să se întâlnească cu un mic grup în târgul Petrovac na Mlavi (Petroţ) undeva la marginea românismului,cam la 1100 km de Dunăre. Întâlnirea a fost ca o fugă prin faţa exploziei vulcanului Vezuviu. Mai nimic nu s-a putut discuta şi mai nimic nu se ştie ce mistere ascund sârbii în întreaga maşinărie. Aşa că în prezent nu s-a hotărât că românii,rumânii din Timoc sunt cu adevărat români despre care s-au scris zeci şi sute de cărţi ci sunt vlahi, despre care nu s-a scris nici o carte. Cuvântul vlah era un cuvânt caduc sau aproape caduc prin nefolosire la românii din nordul sau sudul Dunării. Noi ştim de mici că acesta este un cuvânt de poreclă, pe care ni-l dau străinii, ce nu reprezintă pentru noi nimic.
În afară de asta nici miniştrii români, nici deputaţii, senatorii, jurnaliştii sau alţii şi nici populaţia autohtonă nu au cerut guvernului sârb să studieze structura lingvistică a cuvântului vlah, pentru că nu acesta este subiectul chestiunii, ori puterea sârbească dimpotrivă şi intenţia noastră.
Toţi români din Serbia şi România sunt vlahi de fapt, însă aceasta este o poreclă, nu este un nume care să circule între ei. Abia câţiva care au înfiinţat organizaţii româneşti se screm să introducă în lexicul actual cuvântul de „vlahi”, pe care îl pot gasi în tot Banatul şi în toată Romînia, pentru că ori zici român ori zici vlah –ca nume vechi- e totuna în sens lingvistic, findcă au aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri, acelaşi port, aceleaşi cântece şi dansuri ca toţi românii din Banat, Maramureş, Basarabia sau Bucovina. Ori sârbii, prin delegatul lor au reuşit să impună prin înşelăciune/dol cuvântul vlahi cu scopul de a-i separa pe români în două naţiuni şi a nu le da drepturi, pe motiv că limba vlahă (după ei) este o limbă nouă diferită de limba română, care abia se formează prin sedimentarea artei faciale. Vor astfel să „inventeze” şi un alfabet de limbă vlahă care să nu aibă nici o legătură sintactică şi morfologică cu limba română. Iniţiativa aceasta aparţine unor politruci cu carte şi fără carte (agramaţi) care vorbesc despre limba vlahă dar nu au văzut o carte scrisă în această limbă de la Facerea Lumii. Este de mirare că oameni distinşi, cu studii, deputaţi şi senatori nu au găsit de 20 de ani momentul de ai invita pe sârbi şi bulgari la noi în Parlament să dezbată problema sub auspicile Parlamentului Europan. Oare să fie acest Parlament orb, ori se comportă ca nişte orbi lăsând să treacă timpul şi să triumfe haosul, confuzia şi lipsa de competenţă aproape totală a Uniunii Europene. Pentru asta poporul român plăteşte bugete speciale numai ca să ne aflăm şi noi în rândul lumii care nu doarme.
Deci, pe sârbi nu-i interesează să recunoască esenţialul şcolii, bisericii, radioului, televiziunii şi a altor organisme la care au dreptul minorităţile, pentru că nu au limbă formată dar aşteaptă să se sedimenteze până la „Paştile cailor” şi pe urmă să acorde drepturile.
Propunem că o comisie de lingvişti formată din francezi, italieni, spanioli, germani, suedezi, englezi, bulgari, sârbi şi români să facă o expertiză lingvistică la faţa locului care să conducă la o concluzie, clară şi pentru capetele pătrate care şi-au vândut sufletul pe bani, şi care vor constata în unanimitate că nu e nici o deosebire între lexicul român, rumân şi vlah. Aici nu se aude cuvântul „vlah” decât poate în unele sate şi atunci din întâmplare. Deci cuvântul nu este în circulaţie.
Ce cărţi au publicat până în prezent vlahii???
Chestiunea aceasta nu v-a rămâne fără sancţiuni penale.
Am dori să se găsească un singur cărturar german, francez, italian, spaniol, rus, american, englez, etc. care să facă asemenea confuzii lingvistice. De asemenea ar fi interesant de ştiut ce cărturar sau om învăţat din această arie geografică a găsit cheia lucrurilor şi anume a descoperit înaintea tuturor europenilor că vlahii sunt pe curs de a-şi forma o altă limbă prin sedimentarea limbii care li se impune azi româno-vlahilor şi aceasta este o invenţie sârbească, ori limba unui popor are un trecut nu de sute de ani ci de mii de ani,iar despre aşa numita sedimentare lingvistică nu s-a mai auzit decât în lexicul sârbesc şi slav. Limba vlahilor după aceşti ignoranţi s-ar părea că e un joc care să îi servească sârbilor sau altora, să mărească şi să înflorească limba sârbă. O limbă e născută nu făcută.
O asemenea teorie e un joc de copii, care se fac deştepţi prin şiretenie, pentru că în realitate vor trebui să dovedească ştiinţific că vorba „vlah” se referă la unul şi acelaşi neam, una şi aceiaşi limbă, care a circulat în stânga şi dreapta Dunării, cu sute şi zeci de mii de ani înainte de venirea sârbilor din apropierea Volgăi în sudul Dunării.
Să iasă la lumină aceşti şmecheri, care de fapt nu au decât un singur merit şi anume acela de a jigni ginta omenească care a dat astfel de stârpituri.
Această şmecherie, prin care nişte vânzători de suflete, vor să îi asimileze pe români, rumâni sau vlahi nu le pică bine pentru că din capul locului bătălia este pierdută pentru că au scos sabia şi nu au observat ca vlahii nu ştiu să vorbească această nouă limbă ci ei vorbesc limba românească. Toţi sârbii care îşi fac asemenea iluzii trebuie să ştie că este mai bine să-i „sârbizeze” pe sârbii lor, care şi-au părăsit credinţa, pentru a scăpa de aceşti „aşa zişi” fraţi şmecheri ce s-au dedat la crime ucigându-şi fraţii la Srebrenita din iulie 1995. Au făcut aceste crime de genocic împuşcănd vreo 8.000 de mahomedani sârbi într-o singură zi. Sârbii s-au pus să comită crime împotriva propriei naţii şi atunci ne întrebăm dacă împuşcă, copii, femei, bărbaţi nevinovaţi, pentru că nu sunt naţionalişti ca ei, ce rost ar avea prezenţa lor în teritoriu, prigonindu-i pe români şi oprindu-i în dezvoltarea culturală, pentru ca să poată profita prin abuz de drept de „aşa numitele drepturi” recunoscute tuturor oamenilor.
Românii nu pot să aibă nici aceste drepturi pentru că sunt drepturi pe care numai sârbii pot să le aibe. Pe cale de consecinţă este de dorit ca să fie stopat curentul acesta de sălbăticie care lasă mâna liberă sârbilor sau a altora sa-şi dezvolte instinctele sălbatice ale unor neamuri primitive pe care nu-i interesează egalitatea, libertatea şi dreptatea ci îi interesează să nu mai existe români sau vlahi pntru că sunt prea mulţi iar sârbii prea puţini.
Gândul nostru în momentul de faţă zboară către domnul deputat Vlad Cubreacov, către doamna deputat Monica Macovei, senatorii de excepţie Viorel Badea, Titus Corlăţeanu şi alţii care se vor trezii astfel încât să ridice steagul libertăţii şi pentru cei mai pătimiţi şi prigoniţi românii de pe faţa pământului. Este mai mult ca sigur că se vor implica în asemenea activităţi culturale şi politice şi alţi români din Parlamentul European. Aşteptăm să aflăm că se iniţiază ceva în Parlamentul României şi în Parlamentul European; să nu fim lăsaţi să batem câmpii singuri iar sârbii şi alţi duşmani de-ai noştri să nu se mai ocupe să cumpere scutece pentru noi „româno-vlahii” aflaţi în robie sârbească de aproape 200 de ani (1833) ci să le spele pe ale lor.

CRISTEA SANDU TIMOC