Biserica din Štitkovo

Aceasta biserica a fost ridicată pe locul manastiri construite de patriarhul Gavrilo Rašković din faimoasa familie de cneji (boieri) Rašković.

Mănăstirea a fost ridicată în 1655, dar e distrusă de turci în 1813 când cneazul staro vlah (vechiul vlah) Slavic Maksim Rašković de la Știtkova sa alaturat rasculatilor si ridica toata zona Stari Vlah la revoltă.

Pe ruinele acestei mănăstirii este construita o noua biserica in 1867, numita biserica din Shitkovo.

Naosul biserici este prevazut cu doua turle iar iconostasul a fost făcut de maeștrii lui Debrani, cel mai probabil armani din Macedonia (http://www.bosnjaci.net/prilog.php?pid=53181iar icoanele sunt opera lui Lazović din Bjelopolje, de origine vlah din Munte Negru.

crk-stitkovo

Dealtfel familia Lazovici isi trag originea de la cneazul Drakula Mandici din Hertegovina (http://www.poreklo.rs/2012/02/05/poreklo-prezimena-lazovic/).

Trebuie amintit si faptul ca mama lui Nicola Tesla, Georgina Đuka Mandić  se trage tot din familia  Mandici din satul Tomigai, din regiunea Lika. (http://www.poreklo.rs/2012/02/03/poreklo-prezimena-mandic/?lang=lat).

Biserica este situata langa raul Tisovic este protejată de stat și reprezintă o parte a unui sat etno de o valoare excepțională.

Sursa

http://www.vilabajka.rs/sr/planina-zlatar/manastir-ostali

https://www.zlatar.org.rs/index.php/sr-RS/component/tags/tag/12-stitkovo

Pompiliju Sfera

Anunțuri

Aromânii din Panciova

Voivodina, dar mai ales Banatul, sunt deosebit de bogate în multitudinea de comunități etnice, dar nu numai mari, ci și într-un număr considerabil de grupuri etnice, pentru unii necunoscute și uitate. Un loc de seamă printre acestea ocupă aromânii parte integrantă a poporului român, care, în pofida iminențelor asimilării, au reușit să supraviețuiască toate schimbările istorice și să se mențină simbolizând verticalitatea istorică a existenței lor, a obiceiurilor lor, a dialectului lor și a tradiției lor…

3

Panciova, începutul secolului al XX-lea

Pe calea consolidării

În Banatul de Sud și în Panciova, aromânii au venit în marea lor majoritate în cursul secolelor XVIII și XIX și în primele decenii ale secolului XX, trecând din Imperiul Otoman în Austro-Ungaria, în primul rând din motive economice sau legate de comerț, dar și din dorința de a avea o viață mai stabilă și mai liniștită în monarhia creștină care a sprijinit și încurajat stabilirea lor pe aceste meleaguri. Sunt cunoscute și mai multe exemple că aromâni treceau, ca și cetățeni austro-ungari, în ținuturile otomane de la sud de Dunăre și lucrau la mutarea conaționalilor lor și a familiilor lor la nord, în Banat, unde s-au stabilit sau că au plecat mai departe, spre Novi Sad, Karlovac și Pesta, sau la est, spre Pan­ciova, Biserica Albă, Vârșeț, Timișoara, Iași, București, Constanța și Odesa. O parte dintre aromâni s-au îndreptat spre vest, peste Zemun, Mitrovica, Ruma și Vukovar, spre Zagreb și Viena, fiind consemnate și cazuri când au venit de la Trieste și Veneția. Pe meleagurile noastre, aromânii au venit sau trecând Dunărea, din sud, sau sosind de la est, din Bulgaria și din Țara Românească de odinioară, mutându-se din ținuturile aromânești tradiționale – așezările din Epir, apoi din masivele munților Pind și Gramos, Olimp, Vermion, Tesalia… Un val deosebit de mare de coloniști aromâni care s-a simțit în întreaga Peninsulă Balcanică, deci și în Banat, s-a produs după distrugerea celui mai mare oraș aromânesc, dar și balcanic din epoca respectivă – Moscopole, în anii ‘20 ai secolului al XIX-lea.
La Panciova, mulțumită documentelor de arhivă, dar și faptului că birocrația austro-ungară a fost foarte pedantă, precum și arhivelor de familie păstrate, revistelor din epoca respectivă și diverselor alte documente, se pot urmări activitățile, viața și munca aromânilor și aprecia contribuția lor enormă la dezvoltarea orașului, înainte de toate în domeniul vieții economice și culturale. În întreaga Voivodină, ei au rămas în memoria tuturor ca oa­meni perseverenți, după rapiditatea cu care au acceptat ideile noi și progresiste, după coerența familiilor lor, după atitudinea rațională față de lucrurile materiale și după conceperea pragmatică a realității, după donațiile lor mari și după personalitățile excepționale care, în epocile în care au trăit, și-au lăsat amprenta caracteristică asupra mediului în care au trăit și au creat.
Panciova, ca oraș de graniță, a cunoscut un mare progres și o mare dezvoltare în cursul secolelor XVIII și XIX. A devenit localitate cu o dezvoltare rapidă mulțumită poziției sale geografice favorabile, fiind situat pe lângă malurile Dunării și Timișului, care au permis practicarea unui comerț intensiv pe apă și pe uscat. Un număr mare de nave navigau încărcate cu cereale, sare, metale și alte produse din ținuturile din jurul Mării Negre și ale Țării Românești, iar apoi se îndreptau spre alte orașe europene, de unde se aduceau obiecte de porțelan, arme, mărfuri de manufactură…, care apoi luau drumul spre Răsărit și spre Imperiul Otoman. În asemenea împrejurări favorabile pentru dezvoltarea comerțului, la Panciova și-au dezvoltat activitatea și frații Georgije și Simon Astri, care au venit aici din Irig, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Printre ei se aflau și comercianții (negustorii) Konstantin Dijamandi, Duka Janko, Janko Veriga, Miča Dijamandi, Anastas Pačanji, Anastasije Vreta,  Naum Dimitrijević, Nikola Bukovalo, Djordje Pana, Pardafela, Nikola Lazin, Nikola Vista, Georgije Moskić, Zonja Bukorvanja, Bulza, Stanko Beja, Gligorije Lambrović, Sima Tamba, Djordje Koka, familia Kiki, Bota …
Este consemnat că majoritatea dintre ei provin din Mossopole, Vlahoklisura, Blace, Lunka și  Šatište. În această perioadă aromânii trăiau și în alte localități, chiar și mai mici, din Banatul de Sud. Unde, de regulă se ocupau cu comerțul și transportul sau aveau cafenele și hanuri. Astfel, putem aminti nume de aromâni ca Dimitrije Zaharina, Miloš Cincarin, Leka, Marković, Mavrudis, Daka, Leta, Prenda, Konstantin Varžija, Naum Dursa, George Demeter, Janja Dimitrijević, Josif Janać, Mihajlo Paligora, Petar Trandafil, Konstantin Cincarin, Georgija Dimović…. și multe altele.
Printre marile nume ale comerțului se numără, fără doar și poate, familia lui Sima Mandrino, ai cărui urmași trăiesc și azi la Panciova. Capitalul lor enorm, Sima Mandrino l-a lăsat moștenire, sub formă de testamen, fondului din care o parte din bani au fost meniți, tot prin testament, deschiderii unei școli în limba „valahă” la Panciova, unde trăiau, în acea perioadă, un număr mare de familii de origine aromânească. Executantul testamentului a fost medicul aromân Lazar Paču, care era în legături de nășie cu familia Mandrino, el fiind cel mai talentat și mai bun ministru al Finanțelor pe care l-a avut Regatul Serbiei.

2

Din Vlahoklisura natală, care la vremea aceea era un important centru aromânesc cu aproximativ 5.000 de locuitori, din Turcia de atunci (azi Grecia), Sima Mandrino l-a adus la Panciova pe finul său, Nikola Oka, pe atunci încă copil. Cu sprijinul și ajutorul lui Sima Mandrino, care deja era apreciat și-și câștigase un renume, Nikola Oka se dezvoltă într-un  comerciant cunoscut după marfa care vine pe Dunăre cu corăbiile și cu vapoarele cu aburi. Din această familie provine și  Simeon Oka, inginer și inovator, și de asemenea profesorul Nikola S. Oka, care este considerat unul dintre fondatorii Facultății de Circulație din Belgrad (decendat în anul 1976). Ca și familia Mandrino, și familia Oka are mulți urmași dintre care unii trăiesc și la Panciova.
O importantă familie aromânească este familia lui Janko Veriga, a cărui aprobare de a începe afacerile la Panciova și de a se stabili aci, o păstrează ca documentație prețioasă generația de azi a familiei Veriga, care, în decursul timpului, a părăsit comerțul și s-a decis să se ocupe cu farmaceutica, care a devenit tradiție familială – azi fiind cunoscută Farmacia „Fabeg”, al cărei proprietar este Tijana Veriga Stefanović, fiica farmacistului Bora Verige, fiul farmacistului Svetislav Veriga. Familia Veriga are legături familiale cu familiile Ćurčin, Stefanović și Hadija, care au origine aromânească. Din familia Ćurčin provine și cunoscutul poet Milan Ćurčin. Pe casa familiei Ćurčin din strada Petar Drapšin, din centrul orașului, se află o placă memorială consacrată acestui mare modernist. Milan Ćurčin a fost căsătorit cu Darinka, aromâncă la orgine, care a provenit din cunoscuta și bogata familie a lui Dimitrije N. Krsmanović.
O personalitate interesantă care leagă familiile Veriga și Ćurčin a fost Sofija Veriga Ćurčin, cunoscută după frumusețea, instruirea și cultura sa. Ea a fost marea și neîmplinita dragoste a poetului Jovan Dučić.

1

În familia Ćurčin, căsătorindu-se cu Vasa Ćurčin (în anii ‘40 ai secolului XX), a intrat și Vera Todorović Ćurčin, profesoară de fizică de care încă își mai amintesc cu mare bucurie mulți dintre foștii elevi din Panciova, ea fiind aromâncă din cunoscuta familie belgrădeană de comercianți Todorović.
O familie de comercianți cu afaceri foarte dezvoltate a fost familia lui Mano Zisi, care a venit la Panciova din Kastoria. Fiind foarte instruiți, capabili și având numeroase legături din Țarigrad și până în multe orașe europene, membrii acestei familii și-au dezvoltat afacerile comerciale și bancare din Panciova, peste Belgrad, până la Pesta și Viena. Un membru de vază al acestei familii a fost academicianul Djordje Mano Zisi (n. în 1901, la Budapesta – d. în 1995, la Panciova), care a fost arheolog și custode al Muzeului Cneazului Pavle înainte de Războiul al Doilea Mondial; profesor de muzeologie la Facultatea de Filosofie din Belgrad; membru al Institutului German de Arheologie, profesor ordinar al Institutului de Arhitectură din Viena (Austria); doctor-membru de onoare al Universității din Zagreb (Croația)… A fost prieten cu unele dintre cele mai mari nume ale culturii și științei sârbești – Ćorović, Radojčić, Miloš Vasić, Bogdan Popović, Milan Bogdanović, Konjević, Dobrović… Fiicele lui – Katarina, istoric al artelor, și Dragana,  azi trăiesc cu familiile lor la Belgrad.
Din familia Mano Zisi provine (după bunica Darinka și mama Paraskeva Viti  Mano Zisi) și concetățeanul nostru, judecătorul și marele colecționar și producător de trandafiri, Djura Kiš, fratele lui Pavle, lucrător sportiv, precum și urmașii lor.
Marea familie Lambrin a venit în secolul XIX de la Moscopole (unul dintre urmașii ei este și cunoscuta noastră ceramistă Svetlana Matuša, care trăiește în Islanda), dar și familia lui Milan și Zoran Andjelović, ai căror strămoși aromâni au parcurs drumul din Ianina până în Serbia de Răsărit, Belgrad, Panciova (au venit între cele două războaie mondiale) și Venezuela. Amintim și familia lui Dušan Cincar, al cărui nume vorbește cel mai bine despre originea aromânească a familiei, apoi și ramura slăvitei familii Spirta din Zemun, respectiv Špirta, cum se numea în Banat, al cărei urmaș este doamna doctor fiziatru Ivanka (Vanda) Čolaković.

4

Moscopole, secolul al XVIII-lea

Din cunoscutele familii aromânești face parte și familia Zega, care s-a stabilit la Satu-Nou. Fiind comercianți bogați, proprietari de pământ și binefăcători, membrii acestei familii au rămas în memoria tuturor după numeroasele lor donații și acțiuni umanitare, precum și ca luptători curajoși, răsculați și eroi, printre care s-au evidențiat în mod deosebit Nikola St. Zega  și Mihajlo St. Zega. Mihajlo a luptat chiar și alături de răsculații din Herțegovina și Muntenegru împotriva turcilor, despre ceea ce vorbesc cunoscutele cântece  „Zega din Banat“ și „Cântecul lui Miša din Banat“, înregistrate de către cunoscutul culegător de literatură populară Vuk  Stefanović  Karadžić.
Această importantă familie aromânească a dat și doi oameni de știință – unul dintre ei este dr. Aleksandar Zega (n. în 1860, la Satu-Nou – d. în 1928, la Belgrad), chimist de profesie, unul dintre cei zece fondatori ai primei Societăți Sârbe de Chimie. S-a ocupat îndeosebi cu chimia analistă. A fost președinte al Societății Sârbe de Chimie în perioada 1912-1926,  iar mai târziu președinte al Secției din Belgrad, iar Marko Leko, de asemenea aromân, era vicepreședinte.
Dr. Nikola Zega (1863-1940), un cunoscut etnolog de la noi, s-a născut la Satu-Nou, unde a terminat școala primară. Mai târziu și-a continuat școlarizarea la Viena. A fost și un pictor talentat, dar mai târziu s-a consacrat întru totul etnologiei. Sunt deosebit de cunoscute lucrările lui despre morile din Banat, portul național, pescuitul pe Dunăre… A fost membru corespondent al Societății de Etnologie din Viena.
O familie de aromâni a fost și familia lui Sava Mihalović, arhitect (tatăl lui este prof. dr. Borislav Mihajlović, matematician), ale cărui rădăcini familiale se întind de la Moscopole până la Skoplje, Vukovar (azi în Croația), Zemun, Belgrad și Panciova. Se știe că întemeietori familiei Mihajlović au fost Hristifor Mihailović și fratele lui mai mic, Janko, de la care se ramifică în continuare această familie. Urmașii lor au fost comercianți foarte cunoscuți și mari donatori ai lui Vuk Karadžić, pe care l-au apreciat nespus de mult.
Hristifor s-a căsătorit cu Ana Nito, aromâncă din Bosnia, cu care a avut un fiu, pe Justin, a cărui nepoată, Katica, a fost bunica academicianului Dejan Medaković, dar și a rudei sale Ruža, mama lui Branko Radičević, marele poet din perioada romantismului, a cărui amintire o păstreazî Stražilovo și Sremski Karlovci.

5

Cu familia Mihajlović este legată și familia dr. Branko Gavela (n. în 1914, la Bosanski Petrovac – d. în 1994, la Panciova), profesor de istorie preistorică, decan al Facultății de Filosofie din Belgrad, unul dintre primii cercetători ai paleoliticului în Serbia. Familia Gavela, de altfel, a venit în Balcani peste Trieste (azi în Italia), apoi s-au stabilit în Zagreb (Croația), unde s-au ocupat cu comerțul, iar mai târziu cu alte activități, dintre care se evidențiază – înființarea Școlii de Actorie și a Teatrului Dramatic din Zagreb. Se presupune că unul dintre strămoșii mai îndepărtați se numea Džavelis – Curajosul, după care urmași săi s-au numit Gavela.
Familia Prita din Panciova a sosit în anul 1854 din Vlahoklisura, trecând prin Țara Românească. La început s-a ocupat cu comerțul, dar următoarea ei generație – fiica Marija și fratele ei mai mic, Mihajlo, s-a decis pentru medicină. Marija Prita a studiat în Elveția, iar după studii a lucrat ca medic la Spitalul din Šabac, unde s-a căsătorit după medicul și poetul Nikolu Vučetić. A fost medic pe câmpurile de luptă din Primul Război Mondial, autoare a multor articole din domeniul medicinei, iluministă, mare uma­nistă și fondatoare a Partidului Femeilor din Serbia. O stradă din Panciova îi poartă numele.
După Războiul al Doilea Mondial în acest oraș bănățean de șes s-a stabilit încă un grup de familii aromânești care au venit, aproape în întregime, din două sate de pe granița Iugoslaviei de atunci cu Albania – din Donje și Gornje Belice, din apropiere de Struga și de Lacul Ohrid. Majoritatea dintre aceste familii aromânești s-a dedicat practicării ospătăritului în Panciova, iar mai târziu, desigur, și altor activități. Și în prezent acest grup de familii întrețin între ele relații de nășie  și de prietenie și chiar datorită acestei gruprări și coerențe ele își păstrează limba maternă (dialectul), care totuși, la cea de-a doua generație, respectiv în cazul copiilor lor, s-a pierdut complet. Numele de familie pe care le poartă, au primit după război sufixul „ski“, astfel că azi avem familii care se numesc Džamtovski, Balkoski, Poposki, Nanuševski, Paltoski, Vešovski, Pentakoski, Zoroski, Dardanoski, Tomanoski…
În perioada postbelică, în cea mai mare măsură mulțumită industrializării orașului, apropierii de Belgrad și posibilităților de școlarizare în continuare a copiilor, la Panciova au venit și alte familii ai căror urmași sunt și în prezent cetățeni de vază care își păstrează cu mare dragoste  rădăcinile și memoria despre strămoși și tradiția lor, cu toate că nimeni dintre ei nu știe să vorbească în dialectul aromân, iar unii nu cunosc sau cunosc foarte puține date din istoria comunității etnice căreia aparțin. Vom aminti doar familiile care au venit din Uroševac (Kosovo) – medicul cardiolog Rada Jeftović; medicul pulmolog Jovanka Gavrilović din Serbia, de pe muntele Miroč; profesorul Milan Proševski din satul Hume, la granița dintre Macedonia de azi și Grecia; profesoara Danica Badalovski, de origine din Kruševo;  economista Angelina Perduh (născută Naumović), a cărei familie este de origine din Vlaško polje;  Dragan Kosić, originar din Uroševac, din familia Karamiha; violoncelistul Slobodan Ilića, originar din familia Dimitrijević din Kruševo…
Menționăm că în orașul Panciova trăiesc încă multe familii de origine aromânească, care, din diferite motive, nu doresc să vorbească despre ori­ginea lor, dar există, de asemenea, și un număr mare de familii care nici nu știu că originea lor este aromânească. Desigur că dispersarea sa în comunitatea etnică majoritară și dorința de a se acomoda noului mediu și noilor condiții de viață au făcut ca din memoria familială a unora, pe parcursul generațiilor, să se șteargă amintirea despre rădăcinile lor aromânești.
Cercetătorii contemporani evi­dențiază că în cadrul științelor so­ciale este cunoscut fenomenul că, în pofida dorinței primelor ge­nerații de a se acomoda și include cât mai repede în mediul nou în care au venit, precum și a tendinței de a accepta noua limbă și noile obiceiuri pentru a avea o existență și o viață viitoare mai bună și mai ușoară, generațiile a treia și a patra, dimpotrivă, au nevoia sur­prinzător de mare de a reveni la trecut, la istoria familiei lor, și de a cunoaște aproape toate faptele și datele despre rădăcinile lor, despre tradiția și limba strămoșilor lor, și de a încerca din nou să ajungă la anumite cunoștințe și puncte esențiale, fundamentale despre determinarea propriei identități. Semnatara acestor rânduri este doar una dintre aceia care confirmă această teză, dar nu este unica.
Numeroși urmași ai aromânilor, nu numai din Panciova, din Banat – Centrul Euroregional pentru Dezvoltarea  Societății în Mediile Multietnice „In Medias Res“  din Panciova promovând aromânii și or­ganizînd primul atelier deschis din Serbia pentru învățarea dialectului și culturii aromâne – ci și din alte orașe din Serbia (Majdanpek, Jagodina, Boljevac, Smederevo, Belgrad, Biserica Albă, Satu-Nou, Torac…), manifestă un interes enorm și o adevărată „sete“ de a acapara cât mai multe in­for­mații  despre istoria, tradiția și originea lor, precum și multe date despre aromâni, ceea ce vorbește în cel mai bun mod că este atât de valabilă și ade­vărată afirmația concetățeanului nostru, aromânul Sava Mihajlović – „E frumos să știi cine ești“.

Valentin Mic și
Svetlana Nikolin

 

Tradiţii şi credinţe la naştere la aromâni

Magdalena Tiţă

-Naşterea la aromâni stă sub semnul tăcerii, fiind singurul moment important necesar a fi tăinuit, deoarece există credinţa că femeia va naşte cu mare greutate, dacă află cineva. Singurele persoane care ştiu sunt soacra şi moaşa de neam. În cazul în care se afla, o altă femeie sau soţul celei care naşte trebuie să intre în cameră “s-o stropeasca cu apă din gură sau s-o afume cu o bucăţică din veşmânt” .

– Lehuza şi copilul, de-a lungul unei perioade de 40 de zile, îndeplinesc riturile de iniţiere, rituri în care actanţii sunt purificaţi. În acest interval, femeii îi este interzis să facă semnul crucii asupra copilului şi a apei în care s-a scăldat. Noul născut este considerat păgân şi, ca urmare, nefiind botezat, i se spune: “turcaciu”, “ghifticiu”, “ciumbunicâ” (turculeţ, ţigănuş, lingură de lemn).

-Se crede că forţele malefice pot pătrunde în camera celor doi. Pentru a le anihila acţiunile nefaste copilul se aşează pe o pernă “un sac magic” împăturit în patru, cu o ţesătură şi un model foarte complicate pe care spiritele rele nu le puteau dezlega. Aşezându-se pe acest sac, acestea erau prinse în încercarea zadarnică de a dezlega modelul; îşi pierdeau astfel vremea până la cântatul cocoşilor, când părăseau camera(…).

– dacă se întâmplă ca un copil să plângă mult, femeile spun că este luat de lună, de aceea recurg la următorul ritual magic: iau un ou (oul are aici funcţia de revitalizare, de renaştere) şi îl sparg într-o strachină de lut, acoperită cu o cămaşă a copilului. Strachina se pune sub un trandafir o noapte întreagă. Dacă oul dispare sau suferă anumite schimbări, femeile se bucură crezând că îmbrăcămintea noului născut a dobândit darul de a vindeca.

-De obicei, botezul se face după două-trei săptămâni, cel mult o lună de la naşterea copilului, într-o duminică. Numai în cazul în care copilul este bolnav, el poate fi botezat imediat după naştere. Moaşa pregăteşte copilul pentru botez, după care pleacă împreună cu naşii la biserică, fiind însoţiţi numai de rude, pentru că părinţilor le este interzisă participarea.

Se întâmplă uneori ca noul născut să moară nebotezat. Atunci soacra mare sau o femeie bătrână îl botează fie lipindu-i obrazul de icoana din casă, fie turnând apă peste el. În alte părţi, aromânii îşi îngroapă copiii nebotezaţi în afara cimitirului fără sicriu, pus numai pe o scândură.

-La aromâni, este obiceiul ca cei care au cununat să şi boteze, năşia echivalând cu o înrudire ce se ţinea “până la a noua generaţie”, numai după aceea era admisă încuscrirea.

nastere

Tradiţii şi obiceiuri la nunta

Căsătoria la aromâni este un eveniment ce se petrece cu mare fast. Intinderea ei temporala este mai extinsa decat nunta la romani. Nunta dureaza o saptamana. Incepe de miercuri si are punctul final abia luni, fiecare zi avand diferite ritualuri aparte.Un element important in cadrul nuntii este steagul, numit hlambura, considerat simbolul trainiciei. Materialul steagului poate consta dintr-o bucata de panza rosie alba sau tricolora, cu garnitura de dantela sau franjuri. Panza alba semnifica puritatea, cea rosie virginitatea.

La aromâni nunta este precedata de doua logodne: logodna mica si logodna mare, care este logodna propriu-zisa.

La logodna propriu-zisă, în casa fetei, vin încă o dată la peţit dar în număr mai mare cu cadouri şi cu un ban de aur sau o bijuterie cusută pe un batic alb sau roşu împăturit în patru. Numărul persoanelor care vin din partea flăcaului trebuie să fie fără soţ. Se bea ţuică cu braţele încrucişate după care tatăl băiatului îi dă tatălui fetei semnul cu care se pecetluieşte voinţa tinerilor de a fi împreună şi din acel moment sunt cuscri şi fac parte din familia lărgită a celor doi tineri. Urmează petrecerea.

După logodnă se obişnuieşte ca la ambele familii rudele şi apropiaţii să meargă acasă să-i felicite. Cu ocazia sărbătorilor religioase dinaintea datei nunţii, rudele apropiate ale băiatului obişnuiesc să meargă în vizită la logodnică pentru a se cunoaşte. Cu această ocazie logodnica primeşte cadouri şi multe dulciuri în semn de bucurie.

In prima zi a nunţii, mirele si mireasa gazduiesc in acelasi timp la casele lor doar rudele apropiate ale acestora, adica: bunici, parinti, frati si veri de gradul intai. Aici se desfasoara activitatea de “aprindere” a aluatului, adica de framantare. Aluatul este pus intr-un vas care este acoperit cu un prosop peste care se pun bani de la fiecare in parte, suma finala fiind impartita in mod egal de catre domnisoarele de onoare.

A doua zi, vineri, sunt invitati toti membrii familiei apropiati si indepartati ai familiei miresei cat si prietenii apropiati ai acesteia. Intr-o camera este asezata zestrea fetei si rochia pe care o va imbraca la ceremonie. Vin si socrii mari (fara mire) pentru a “cumpara” fata. Acest obicei trebuie sa includa si darea unor bani reprezentantelor de sex feminin din familia miresei iar ziua se incheie cu o masa festiva.

A treia zi are loc nunta miresei si a mirelui separat. Mireasa este imbracata intr-o rochie eleganta dar nu cea de mireasa si are ca invitati toata familia si prieteni apropiati la ea acasa pentru o petrecere in care se canta si se danseaza, ea stand in capul horei. Inca un obicei unde se obisnuieste sa se daruiasca miresei si socrilor mici bani. La nunta baiatului este un cerc mai restrans. Mirele se duce sa-l ia pe naş pentru a-l aduce la el acasa. Aici incepe un adevarat ritual: Se ia un bat de lemn sub forma de cruce si trei mere rosii. Soacra mare are pregatit un material din matase alba. Naşul coase bucata de material pe lemn cu ata rosie, cavalerii de onoare tin steagul din toate partile si se pun bani care urmeaza sa fie impartiti intre ei. Mirele cu tineretul se duc cu un pepene rosu la nunta miresei si danseaza cu el in hora.

Duminica, rudele baiatului se duc si iau nasii pentru a-i aduce la ei acasa. Mirele se barbiereste si se duc acasa la mireasa. Aceasta iese la usa, ii pupa mana socrului mare care ii daruieste bani iar socrul mare ii daruieste socrului mic bijuterii de aur in semn de respect fata de mireasa. Mireasa isi pune rochia traditionala alba de nunta, se duce intr-o camera unde totul este alb. Acolo se afla mirele impreuna cu cavalerii acestuia de onoare care ii canta doine de jale in care se povesteste despre despartirea ei de familia proprie. Rudele fetei isi iau la revedere de la mire si de la mireasa si simbolic lui i se dau niste palme cu care vor sa faca referire la respectul pe care trebuie sa i-l poarte fetei iar cavalerii de onoare, tot simbolic, incearca sa-l fereasca de acestea. Doi barbati apropiati miresei o scot din casa, se face hora in fata casei si urmeaza plecarea mirilor impreuna cu nasii. Soacra mica toarna apa in urma celor plecati cu semnificatia sa aiba o viata usoara. Mirii se duc la baiat acasa unde peste cateva ore are loc nunta religioasa. Dupa terminarea acesteia, socrii mici pleaca urmand sa revina la nunta de seara. Mireasa ajunge in fata casei mirelui si pe muzica traditionala trebuie sa unga toate colturile casei cu untuna.

Obiceiul ce incheie aceasta ceremonie spune ca socrii miresei trebuie sa mearga la cineva apropiat ei si sa manance fasole. La nuntă se cântă din cimpoi şi se dansează hora.

nunta-in-munte

nuntasi

Tradiţii, credinţe şi superstiţii la moarte 

– Se crede că dacă în casă se află un copil nebotezat, în timp ce moare cineva, atunci copilul va muri, de aceea copilul va fi dus la un vecin;
– Cei ce ajută la îmbăierea şi îmbrăcarea mortului nu vor primi bani pentru aceste gesturi, ci doar haine, alimente, iar apa în care a fost făcuta baia va fi aruncată departe de locuinţă;
– Sunt acoperite toate oglinzile din casă, pentru a nu se transforma în strigoi, şi este aşezat pe jos mortul, într-o cameră bună a casei. De asemenea, se recomandă şi întoarcerea oglinzilor cu faţa la perete;
– În semn de doliu se vor pune pânze şi steaguri negre deasupra pragurilor uşilor şi la poartă, iar membrii familiei vor purta o pamblică neagră deasupra cotului stâng, în timp ce femeile îşi vor acoperi capul cu un batic negru;
– Timp de 40 de zile, bărbaţii din familia celui decedat nu se vor bărbieri;
– Se pun în buzunarul mortului bani şi grâu, aducându-se astfel omagii tuturor celor adormiţi, şi numai femeile vor sta de veghe la cel decedat;
– Se are în vedere ca nu cumva vreo pisica sau vreun câine să treacă peste mort, deoarece se crede că astfel mortul va deveni strigoi sau vor apărea arătări pe pereţii încăperii respective;
– Cei din familie ce sunt născuţi în aceeaşi lună cu cel decedat nu au voie să-l vadă, crezându-se că vor muri şi ei curând, iar dacă vor să-l vadă la înmormântare neapărat, vor lua cu sine o cheie pe care o vor purta timp de 40 de zile;
– După înmormântare, locul unde a stat mortul va fi ocupat de o farfurie cu mâncare şi o felie de pâine. I se păstreză locul de la masă unde obişnuia să mânănce, crezându-se că preţ de trei zile mortul va sta în preajma casei, având nevoie de mâncare şi apă. Cel mai în vârstă din familia celui decedat va avea grijă ca, înainte de masă, să dea pe jos o lingură din mâncare, spunând pentru morţi, la care ceilalţi vor răspundesă-i fie spre pomenire.

moarte

Cum au fost vlasi (morlaci) convertiti in sarbi

Sursa:

http://portalanalitika.me/clanak/269643/kako-su-vlasi-morlaci-pretvoreni-u-srbe

Agencija Patrija – http://www.nap.ba

Pana in veacul 19 dar si 20, 90% din populatia din BH si Dalmatia au fost vlasi. 

dodik

Scrie: Miroslav ĆOSOVIĆ impotriva presedintelui  Republici Sarbesti din BH

…“De cand exista etnia sarba in BH si Croatia? Deoarece Dodik (presedintele Republici srpska din BH), ofera lectii ne intemeiate altor popoare, atunci ii pun intrebarea, dar dansul stie cand in Bosnia si Croatia au aparut sarbi?

Iata cu ocazia asta va afla, iar daca ceea ce voi spune nu este adevarat, sa ma contrazica istorici sai numerosi.

Pana in veacul 19 dar si 20 originea populatiei in BH si Dalmatia  in procent de 90% era de origine VLAHA.

Nationalitatea sarba pe teritoriul acestor tari din ziua de azi, BH si Dalmatia, a fost inventata in veacul 19, la fel ca si in Munte Negru.

Am scris de multe ori si repet ca Belgradul in prima jumatate a veacului 19 a decis sa sarbizeze Balcanul de apus, inainte de toate, sa impuna numiri sarbesti ca fiind numiri populare, nationale in Munte Negru si peste raul Drina.

Cu aceasta ocazie in Munte Negru vine  Sima Milutinović Sarajlija, care ajungand invatatorul lui Radu Toma (cneazul Petru II Petrović Njegoš), reuseste acestuia sa-i imbuibe capul cu ideologia nationala sarba, iar Njegoš a raspandit aceasta ideologie mai departe printre muntenegreni.

Ilija Garašanin (om de stat sarb) nu a stiut in 1844. ca in Bosnia exista sarbi: Ilija Garašanin in programul sau nationalist sarbesc

„Načertanije” (1844), printre altele spune: „Serbia nu va avea o sarcina prea grea de a influenta religia bosniecilor” (Ilija Garašanin, Načertanije, www.rastko.rs).

Bosnieci sunt sarbii din ziua de azi, Garašanin in lucrarea sa “Načertanije“ nu pomeneste nicaieri ca in Bosnia exista sarbi….si a avut dreptate …. in Bosnia vlasi au fost relativ usor sarbizati, luand in considerare ca bosnieci au fost subjugati veacuri in sir si sub influenta imperiului Otoman, ne cunoscand tendinta de eliberare asa cum o cunosteau muntenegreni.

Muntenegreni au cunoscut o trezire nationala in nenumaratele razboaie impotriva otomanilor. Muntenegreni au avut o istorie aparte in regiunile din Zeta/Duklja, pe cand ortodocsii bosniaci au fost tot timpul sub jugul turcesc.

Astfel cand Belgradul le-a imbuibat capul bosniecilor cu imperiul sarbesc al lui Dusan, cum ca sarbi pe vremuri, vezi doamne, erau o forta mare…bosnieci au crezut aceste baliverne ca fiind parte din istoria lor, deoarece alta istorie nu cunosteau.

Comform acestor mitomanii, Dodik palavrageste despre un Munte Negru sarbesc, despre Dubrovnik, care nu a fost nici o data al croatilor, ca daca nu a fost al croatilor – “evident” era al sarbilor! 

Tarul Ferdinand in 1630. a proclamat constitutia Vlaha si nu sarbeasca: In veacul 16, austrieci au colonizat vlahi in zonele de granita cu Turcia, ca sa apere imperiul de invaziile otomane. Aceasta zona de granita sa numit Vojna krajina (regiunea militara).

Tarul Ferdinand al II-lea prin acea constitutie, a dat vlasilor diverse privilegii in octombrie 1630. Constitutia fiind numita Statut Valachorum…

…Prin urmare oricine se poate informa ca in aceasta constitutie cuvantul sarb sau sarbi, nu exista!

3

…Academicianul Hrabak spune: „Vlasi sunt o grupa etnografica aparte”

…Academicianul Sima Ćirković in 2008. spune ca vlasi nu sunt pastori sarbi, iar …academicianul sarb Bogumil Hrabaka, in 1996. scrie:

„Numele de vlah este in ziua de azi rusinos si este legat de sarbi…in schimb din izvoare istorice se stie ca vlasi sunt o grupa etnografica aparte…” 

… Distinsul istoric italian Giuzepe Praga spune ca “in partea a doua a sec.  XIII pe meleagurile muntilor Dinari se gasesc pastori de religie ortodoxa asezati in aceste locuri care vorbesc o limba romanica...”

Academicianul Bogumil Hrabak deasemenea spune ca Stojan Novaković a inventat ca vlasi sunt pastori sarbi si mai conturat spune ca – Vlasi sunt inaintasi lui Nikola Tesla, Ruđera Bošković, Vuka Mandušića, Stojana Jankovića, Vladana Desnice, precum si a cunoscutilor intelectuali si carturari  Rašković, Martić, Babić care au cunoscut si vorbit intr-o limba romanica…

Astazi si in Scotia 95% din cetateni vorbesc limba engleza insa ei sunt si pe mai departe tot scotieni! …

Vlasi din Lica sunt convertiti in sarbi: Đorđe Popović in revista sa  Otadžbina (cartea IX, Beograd, 1882) a scris necrologului Ličanin Danilo Medaković – publicist, istoric, tipograf, secretar al cneazului Mihailo si a cneazului Miloš, in articolul SUD, povestind o intampare a lui Medaković, din perioada scolara a acestuia din Lica:

„…preotul Mandić la orele lui de predare i-a batut si i-a invatat pe  elevi vlahi sa spuna ca sunt toti sarbi si nu vlasi…astfel ca pana la urma erau nevoiti sa se declare sarbi (pagina 594 si 595)”.

2

 

Vlasi din Bosnia convertiti in sarbi: Academicianul Vladislav Skarić (1869-1943).. explica cum au fost vlasi din Bosnia convertiti in sarbi prin Ilija Garašanin, ministrul de interne al cnezatului Serbiei. Acesta a pledat ca vlah este un nume rusinos si trebuie sa fie peste tot schimbat in sarb… 

5

Vlasi din Dalmatia convertiti in sarbi: In tendinta de a schimba numele etnic vlah, elita sarbeasca in prima jumatate al veac.19 proclama ca numele de vlah este batjocoritor si rusinos. 

..Filologul si reformatorul de limba sarba, Vuk Karadžić, in cartea „Srpski rječnik istumačen njemačkijem i latinskijem riječima” (Viena, 1852, str. 68), in mod cinstit spune ca poporul din Dalmatia este de origine vlaha spunand ca toti oraseni si tarani sunt numiti vlasi…si Morlaci (Morlacco), iar numele de vlah nu este un nume rusinos… 

Kurt Floericke in Berlin 1911. publica cartea „Dalmatien und Montenegro” in care scrie deasemenea despre vlasi morlaci din Dalmatia ca sunt in jur de  150.000. . . partea mare fiind raspanditi pe la sate… 

In textul publicatiei Analitika din 2 aprilie 2015 „Da li je Sveti Vasilije bio Srbin?” spune ca singurul popor amintit in veacul 17 in Hertegovina sunt – Vlahi, nu exista nici o pomenire de sarbi.

Presedintele Milorad Dodik este si el de origine vlaha desi nu doreste sa recunoasca aceasta.

Pompiliju Sfera

 

 

Cei mai cunoscuti aromani (armani) din Serbia

Pitu Guli

pitu_guli

Nascut in 1865 la Kruševo Macedonia – 1903. A a fost revolutionar pe timpul ocupatiei otomane din Macedonia, unul dintre lideri organizatiei revolutionare (VMRO), cel mai mare erou aroman! Familia lui fiind saraca a fost nevoita a se muta la Sofia, cand Pitu Guli avea doar 17 ani. In 1885, Pitu Guli se intoarce in Macedonia, unde intemeiaza un grup de revolutionari impotriva ocupatiei turcesti.

Intors din Bulgaria, Pitu a fost osandit la 8 ani de inchisoare. In 1895, se reiantoarce la Kruševo si devine membru BMORK/TMORO, dedicandu-se indeplin activitatilor revolutionare din Macedonia

In 1903, devine commandant revolutionar si pregateste oameni sai pentru bine cunoscuta rascoala de Ilinden. Pitu Guli a ramas in istorie ca un brav erou in lupta de la Mečkin Kamen, de langa Kruševo, fiind amintit chiar si in imnul Macedoniei.

 

Riga de la Fera – (Rhigas Feraios)

riga_od_fere

Este nascut intr-o bagata familie de armani in Velestia, Tesalia. Dupa terminarea scoli, devine invatator in localitatea Kisos . La varsta de 20 de ani ucide un turc de vaza si este nevoit sa fuga in muntii Olimp unde se alatura unor soldati sub capetenia lui Spira Zerea iar mai tarziu merge pe muntele Atosu, fiind primit de catre staretul Cosma de la manastirea Vatoped. Mai tarziu pleaca la Constantinopol si devine secretar al fanariotului Alecsandru Ipsilante.

Ajuns la Bucuresti se inscrie la scoala si invata mai multe limbi, intrand in slujba domnitorului Nicolae Mavrogheni.

Dupa izbucnirea Primului razboi ruso-turc 1787-1792 a fost indeletnicit cu inspectia armatei din Craiova. Acolo devine prieten cu ofiterul otoman Osman Pazvanoglu.

Face cunostiinta cu razvratitul pasa de Vidin, pe care il scapa de la osanda domnitorului Mavrogeni. Auzind de revolutia franceza de la acea vreme a inceput sa creada ca si in balcani va putea fi facut ceva identic. Riga de la Fera se intalneste cu episcopii din Grecia si cu conducatori rebelilor cautand suport pentru rascoala. Dupa moartea domnitorului Mavrogeni, Riga de la Fera se intoarce la Bucuresti lucrand o vreme ca si traducator la consulatul francez.

In 1793, Riga de la Fera pleaca la Viena cu tendinta de a cere de la  Napoleon ajutor si suport. In Viena la acea vreme au trait multi greci, asa ca redacteaza ziarul grecesc Efemeris. Riga se angajeaza sa lupte pentru drepturile oamenilor si cetatenilor, pentru o noua constitutie politica, pentru cetatenii Rumeliei, Asia Mica, insulele egee si principatele romane ale Valahiei si Moldovei. Riga doreste sa ridice o rascoala balcanica impotriva imperiului Otoman. A scris si multe traduceri din limba greaca precum si poezii ce au fost publicate post mortem dupa anul 1814.

In Triest este arestat de catre autoritatile austriece, ce erau aliati ai imperiului Otoman, acestia find ingrijorati de revolutia franceza. Austrieci l-au predat turcilor la Belgrad unde a fost aruncat in temnita si torturat. A incercat sa se sinucida imediat dupa incarcerare.
Turci l-au strangulate impreuna cu inca 5 colaboratori ai sai in turnul  Nebojša din Belgrad si i-au aruncat in Dunare. Ultimile lui cuvinte erau: ”Am semanat samanta bogata, va veni vremea cand tara mea va culege roade bogate”
Riga de la Fera cu ideile si poeziile sale moderniste, a aprins flacara revolutionara in Grecia. A scris despre cruzimea sistemului turcesc, despre darile impovaratoare impuse de cotropitori, despre interzicerea invatari istoriei si a limbi grecesti, despre transformarea bisericilor in giamii turcesti. Riga a scris multe carti si poezii despre istoria grecilor care au devenit foarte cunoscute. Una dintre cartile sale cele mai cunoscute Turio scrie: “Mai bine este sa traiesti o ora ca fiind liber, decat 14 ani ca fiind sclav”. Riga de la Fera a scris si  “Manifestul revolutsionar” si “ Proclamatsia revolutsionara” in limba aromana.

 

 

Jovan Sterija Popović

sterija

(1806 – 1856), este nascut in Varset din tatal Steria de origine arman (aroman) fiind cel mai mare comediograf sarb al veacului 19. A fost deasemenea si dramaturg, scriitor si poet. A studiat dreptul in Slovacia si a avut o influenta enorma asupra dezvoltari culture sarbesti, nu doar ca scriitor ci si ca intemeitor a institutiilor culturale sarbesti precum Academia de stiinta sarba si muzeul National. A fost sef al Ministerului de cultura.  Este cunoscut ca scriitor cu tematica istorca si nationala (Miloš Obilić), precum si comedii satirice: Kir Janja, Pokondirena tikva, Laža i paralaža, Zla žena, Beograd nekad i sad, Rodoljupci…

 

Branislav Nušić (Alkibijad Nuša) ,

nusa

1864 – 1938, tatal Georgiesu Nuša de origine arman, scriitor, dramaturg, povestitor, jurist. Cel mai mare comediograf, dupa Steria. Sef al orasului Bitola, organizator de teatru in Skoplie din anul 1913.

 

George Murnu,

Nascut pe 1. ianuarie 1868 in satul Brazi in Macedonia egeica. A crescut in apropiere, in cunoscutul oras arman Veria, oras inconjurat de multe sate armanesti. Este un mare poet, scoala elementara a facut-o in Veria, apoi liceul romanesc din Bitola. A studiat istoria si arheologia si luand in considerare ca era poliglot, a fost si un traducator de exceptie si poet. Din limba greaca veche a trades pe  Homer, Sofocle si Esila. Titluri academice a luat la univerzitatile din Bucuresti, Budapesta si Minhen. A scris lucrari foarte importante despre istoria armanilor precum “Vlahia Mare”, “Aromanii in Primejdie” … . A scris si poezii in limba armana

“Bair di cantic Armanesc”.

Коnstantin Јоvanovici

375px-Stojanovic_Jovanovic

 

Nascut pe 13 ianuarie 1849 la Viena este cel mai mare fiu al fotografului Аnastasie Јоvanovici. Коnstantin Јоvanovici termina gimnaziu la Viena iar facultatea de politehnica o face la Zurich in 1870. Dupa absolvirea facultati viziteaza Italia unde face cunostiinta cu arhitectura renascentista.

Conform proiectului sau este ridicat cel mai cunoscut monument istoric din centrul Belgradului dedicat cneazului Mihailo Оbrenovici

In 1880 deschide la Viena atelierul sau particular de arhitectura. Dupa 3 ani se casatoreste cu Аna Маrgareta Glas. Au trait la Viena fara sa aibe copii.

Primeste primele comenzi din Bulgaria si Romania pe la sfarsitul veacului 19.

La Sofia proecteaza primul gimnaziu de baieti si pe urma cladirea adunari Nationale. La scurt timp dupa aceasta primeste oferta de la Laura Mocioni (de origine armana), fica lui Petru Ciarnoevici, sa intocmeasca proiect pentru biserica Ridicarea la cer a Maici Domnului  in localitatea Feni din Austro-ungaria, azi in Romania.

Activitatea sa arhitecturala o incepe la Belgrad la mijlocul anilor ’80 a veacului 19.

Incepand din anul 1885 proecteaza primele cladiri din Belgrad.

Cea mai cunoscuta cladire din Belgrad este banca Nationala a Serbiei, cladirea lui Nikola Spasici, casa lui Маrco Stojadinovici…hramul Sfantul Sava, cladirea parlamentului Serbiei..etc.

nbanca

 

Fratii Manaki 

janakim

miltonm

Janaki (Avdela 1878. – Tesalonic 1954.) si Milton (Avdela 1882. – Bitola 1964.) sunt cunoscuti pionieri ai filmului si fotografii in partea turceasca a Balcanului.

Sunt nascuti in in familia armana din satul Avdela, din Grecia de azi. Familial lor era foarte instarita, avand multe turme de oi. Cu timpul au inceput sa se ocupe si cu afaceri financiare de camatarie ceea ce familiei Manaki adduce bunastare si mai mare.

Primul atelier , frati Manaki l-au avut in orasul grecesc Ianina (Ioannina) din 1884 -1904. In Bitola au deschis un atelier de arta fotografica. In 1905 Milton cumpara din Londra o camera de cinema cu care va filma personalitati cunoscute precum Sultanul turc, regale sarb…. Fratii Manaki au ajuns fotografi ai curtii sarbesti, romanesti si turcesti.

 

Taško Načić

tasko_nacic

De origine arman, nascut in 1934 in Kruševat, decedat in 1993 la Belgrad. A fost actor de teatru si film. A jucat in mai multe filmuri:
Bokseri idu u raj
Ko to tamo peva
Majstor i Margarita

Davitelj protiv davitelja…

A filmat in total 26 de filmuri, fiind un comic de renume.

 

Nikola Pašić (1845 – 1926)

nikola_pasic

A fost om de stat si provine dintr-o mare familie de armani pe nume  Pasku. Predecesori sai au fost Armani din satul Rogačevo in apropiere de Tetovo. A fost presedintele Partidului Radical, primar al Belgradului, presedinte de guvern si ministru de externe al Serbiei. A fost considerat ca cel mai mare politician al Serbiei.

 

Vladan Đorđević,

vladan

(1844 – 1930) Medic, scriitor, politician, presedinte al consiliului ministerial si colonel sanitar.. Intemeiaza societatea Medicala a Serbiei (1872) si redacteaza revista “Arhiva medicilor din Serbia” (1874). Incepand din 1873 devine medicul personal al cneazului Milan. A fost unul dintre principali fondatori a Crucii rosii din Serbia (1876).

 

Cincar Janko Popović

cincar_janko

Nascut in 1779 la Ohrid, decedat in 1834 la Ćupria, A fost inmormantat in manastirea Ravanica. Sa ocupat cu comertul iar pe urma devine voevod al revoltei in lupta pentru eliberarea Belgradului. O strada in Belgrad ii poarta numele.

 

Naum Krnar – Moskopoljac,

Nascut in 1780 in Moskopolie (Albania), asociat de baza al cneazului Karađorđe. Este de etnie arman si se trage dintr-o familie bogata de comercianti.  In tnerete se inscoleaza si devine poliglot. Prima rascoala sarba anti otomana il prinde la Belgrad fiind un comerciant de reputatie relativ bogat. A facut comert cu blanuri si piele. Naum Krnar a fost membru al asociatiei secrete Heteria, care lupta pentru eliberarea si unirea tarilor balcanice crestine, a carui membru distins era si Riga de la Fera.

Rolul lui Naum Krnar in revolta sarba a fost adesea sistematic ignorata de istoriografia sarba . De cele mai multe ori fiind amintit doar ca si cronicar al cneazului Karadjordje. Faptele vorbesc in schimb ca rolul sau a fost mult mai important. Se presupune ca fiind un om de baza al asociatiei Heteria, a avut o influenta hotaratoare asupra lui Karađorđe fiindu-i consilier politic si diplomatic.

 

Konstantin Koca Popovic 

koca

(Belgrad, 14. martie 1908 — Belgrad, 20. octombrie 1992) A fost ofiter academic si filozof, poet distins, carturar, comandant al partizanilor lui Tito, diplomat si erou national al Iugoslaviei.Koca era   ofiter in armata republicana in Spania, iar apoi devine comandant al Primei birgazi (apoi divizi) proletare a luptei de eliberare nationala din Iugoslavia. Dupa razboi devine sef Generalštab al armatei Iugoslave (JNA), sef de diplomatie si loctiitor de presedinte al tari SFRJ (Iugoslavia). In anii ’70 se retrage din viata politica din Serbia.

 

 

Mihajlo Pupin

pupin

(9. octombrie 1858 — 12. martie 1935) A fost savant si inventator,  profesor Univerzitar la Columbia, a fost medaliat de catre statul iugoslav cu distinsa nedalie “Beli orao Prvog reda” si consul onorific al Serbiei in SUA. A fost intemeitorul si presedinte al aliantei nationale sarbesti in America, fiind premiat cu premiul Puliter (1924) pentru autobiografia „Od pašnjaka do naucenjaka“

Pupin a primit si multe premii si medalii, a fost memcru al academiei de stiinta franceze, al academiei sarbesti, presedinte al academiei din New York, presedinte al aliantei americane pentru dezvoltare si medic de onoare la 18 universitati. Institutul de stiinta din Belgrad poarta numele sau Mihajlo Pupin din 1946.

 

Filota Fila,

Familia Fila sunt originari de pe insula Corfu, iar la inceputul sec. 19. trec in Ianina. Pe vremea lui Ali Pasa, care a jefuit si persecutat poporul arman, familia Filotinilor se refugiaza la nord in Bitola. Filotini sunt de nationalitate armani. Filota a fost un avocat de exceptie pledand in special impotriva pedepsei cu moartea.

 

CINCAR-MARKOVIĆ, Aleksandar

cincar_markovic

Diplomat. Nascut la Belgrad in 1889, decedat in 1952. A facut liceul la Belgrad, iar facultatea de drept o termina in 1911. Doctoratul si-l ia in Franta. Devine secretar la ministerul de afaceri externe 1918. La conferinta de pace de la Paris este membru al secretariatului regatului SHS (sarbilor, croatilor si slovenilor), secretar al lui Nikola Pašić. Consul al Regatului SHS la Zadar din iunie 1921. Consul la  Triest din iulie 1921. Prim secretar, apoi consilier al delegatiei la Tirana din iulie 1923 pna in mai 1925. Ofiter de rezerva si luptator in razboaiele din 1912-1918.

Sef al departamentului pentru Balcan al ministerului de afaceri externe 1925-1926. Insarcinat cu afaceri la Budapesta din iunie 1926. Consilier de afaceri la Paris din toamna anului 1926. Consilier de afaceri la Sofia din mai 1927. Consilier de afaceri la Viena din august 1928. Consilier de afaceri la Paris din 1930. Delegat la Sofa 1934-1935. Consilier de afaceri la Berlin 1935-1939. Ministru de afaceri externe din 5. februarie 1939. pana la 27. martie 1941.

Membru si secretar general al delegatiei Regatului SHS la Rapal 1920. si Santa Margarita 1922.
Participant la convorbirile de aderare a Iugoslaviei la pactul Tripartid din 1941. Semnatar al actului de capitulare al armatei iugoslave din  17. aprilie 1941. Pe timpul ocupatiei ramane in tara.

 

Majka Tereza 

Mother_Teresa

Nascuta Agnesa Gondja Boiadji, (Skoplie, 23. august 1910 – Calcuta, 5. septembrie 1997.). A fost calugarita catolica nascuta in familie de armani-albanezi. A intemeiat ordinea Misionara de binefacere si a primit premiul Nobel pentru pace in 1979 pentru misiunile ei umanitare. Maicuta Tereza a gestionat centre de nevoiasi, de bolnavi, de sarmani si muribunzi din Calcuta, India.

 

Miša A. Anastasijević ( 1803 – 1885),

misa

Nascut in Poreč, decedat la Bucuresti. Tatal Anastas, comerciant de etnie arman si mama Ruza au murit de timpuriu iar Misa ramane orfan de la 3 ani. Devine comerciant cu renume si armator naval pe Dunare cu 74 de nave. Cneazul Milos in 1838 ii ofera titulatura de “capitanie pe Dunare”. Doneaza statului cladirea sa centrala si generoasa din Belgrad, numita capitania Misila. Acum acea cladire devine cladirea univerzitara a Rectoratului de Belgrad.

 

 

Toše ( Todor) Proeski – Balkanski Andjeo,

tose_proeski

Cantaret macedonian foarte popular. Nascut la Krusevo 25.01.1981. A avut moarte tragica intr-un accident de circulatie pe 16.10.2007. A reprezentat Macedonia la Evroviziunea din 2004. A cantat in mai toate tarile din Balcani. Ambasador benevol la UNICEF.

Petar Ičko,

Petar_Ichko

(1775 — 1808) Nascut la Katranica, in Grecia de azi. A lucrat ca reprezentant diplomatic al Turciei la Berlin. A trait in Belgrad pe vremea turcilor unde sa ocupat cu comertul. Pe la finele sec, 18 ajunge mai marele peste comercianti. Cu ocazia Primei rascoale sarbesti din 1804, sustine rasculatii si ca reprezentant al lor, incheie cu Poarta (1806-1807) cunoscuta pace de la Ičkov.

 

Vasile Barba,

Vasil_Barba

Pe o perioada indelungata a fost reprezentant al  Uniuni pentru limba si cultura armana din Fraiburg. Luptator pentru pastrarea culturi si a limbi armane. A trait in Romania de unde se muta in Germania. A decedat in octombrie 2007.

 

Mihajlo Bojadži,

Profesor de limba greaca la liceul din Viena. Autorul carti de Gramatica armana. Gramatica a fost publicata in 1813 la Viena si era prima carte a unui popor de limba balcanica scrisa intr-o limba moderna stintifica. Familia sa este originala din Moskopolie asa ca Gramatica a fost scrisa in dialect arman moscopolit. Un alt dialect arman oficial si cunoscut este cel Gramostean. Acelasi autor a scris si prima gramatica greceasca din 1814. Mai tarziu, Bojadži scrie inca 2 carti importante in limba armana: Evanghelia in 1860 si Svetačnik.

 

Jelisaveta Načić (1878—1955),

jelisaveta

Prima femeie arhitect din Serbia. Dintre numeroasele constructii proiectate de ea este scoala elementara de la biserica soborniceasca numita “Petar Prvi”, scarile vizavi de ambasada franceza din Belgrad, primul spital de tuberculoza si multe altele.

 

Draginja Draga Ljočić,

Draginja_Ljocic_Milosevic_(1855-1926)

(Šabac, 1855 — Beograd, 1926). A fost prima femeie medic din Serbia. Facultatea o face in Zurich iar ca ofiter sanitar ia parte la razboaiele sarbilor cu turci (1876—1878). Dupa terminarea studiilor se intoarce in Serbia si lucreaza ca medic particular in Belgrad. In razboaiele cu turci, (1885—1886) a fost singurul medic din spitalul Statului din Belgrad. A luat parte la razboaiele balcanice (1912—1913) si Primul razboi mondial (1914—1918). A fost membru fregvent al SLD (societatea medicala a Serbiei) din 1880.

 

Marija Prita (1866-1954),

Marija_Prita

Este printre primile femei nascuta in Voevodina care a terminat facultatea de medicina in Zurich 1893. A fost a doua femeie medic din Serbia. A lucrat in Šabac, Belgrad, Elvetia si Franta. La Belgrad a fost membru activ al asociatiei de Maternitate, presedinte la Asociatia medicala a femeilor si una dintre intemeitoarele partidului Feminin din Regatul  SHS.

 

Lazar Paču,

Lazar_Pacu

Provine dintr-o familie de preoti care migreaza din sud pe timpul Imperiului Austro-ungar cu patriarhul Carnojevici. Tatal Stefan a fost paroh, iar mama sa provine din familia din care provine si Milos Cvetic, cunoscut dramaturg, scriitor si actor. Este de origine armana de dupa tata.

Studiile de medicina le incepe la Zurich, unde face cunostinta cu  Svetozar Markovici, Vasa Pelagici si viitori reprezentanti ai partidului radical: Nikola Pasici, Pera Todorovici si Pera Velimirovici. Acolo o intalneste si pe Lenka Zaho, cu care se mai tarziu se casatoreste.

Intrerupe studiile in 1878 si impreuna cu Pera Todorovici, publica ziarul “Straza” in Novi Sad, care va fi inchis de autoritati. Paciu termina studiile la Berlin si isi ia doctoratul in boli reumatice.

La Belgrad deschide dispensar medical. Participa la intocmirea partidului radical Popular in 1881 si devine membru al comisiei generale. A scris la “Samouprava”, ziarul partidului Radical.

Paciu a mai fost si comisar al banci Nationale si director al banci cooperative din Belgrad.

Cu venirea la guvernare a partidului radical in 1903, Lazar Paciu devine ministru de finante in trei perioade: ianuarie 1904 – mai 1905, aprilie 1906 – ianuarie 1908 si august 1912 – octombrie 1915. A ramas in istorie cunoscut ca un bun ministru de finante dar si zgarcit. Pe timpul sau, Serbia reuseste sa primeasca sponsorizari externe pentru finantarea razboaielor balcanice si I-ul razboi mondial.

 

George Averoff (1815-1899),

gaverof

Intreprinzator grec, este nascut la Metsova. In tinerete se muta la  Aleksandria, unde reuseste sa stranga o mare bogatie. A fost cunoscut prin faptul ca a deschis facultati si scoli in Grecia si Egipt. A restaurat stadionul Panathinaikon din Atena 1895. In Aleksandria a intemeiat liceu pentru baieti si institutul pedagogic pentru fete. In Atena in mare masura intemeiaza universitatea politehnica. Este inmormantat in cimitirul 1. din Atena, Aleea gigantilor.

 

Baron Georg Sina (1783 – 1856),

Georgiossinas

Arman, nascut in Niš, Serbia. Emigreaza in Austria si devine timp de 25 de ani director al banci Nationale. Finansiaza construirea observatorului national din Atena. Un crater pe luna a primit numele sau “Krater Sina”.

 

Simon Sina (1810 – 1876) ,

Simon-Sinas

Diplomat si binefacator austriac. Continua munca tatalui sau baronul George Sine si doneaza bani pentru zidirea unui orfelinat de copii in Atena. A ridicat catedrala ortodoxa “Sfanta Treime” din Viena.

 

Dragutin Dimitrijević – Apis (1876 – 1917) ,

Dragutin_dimitrijevic_apis

Colonel in armata sarbeasca. Initiatorul si persoana principala organizatiei conspirationiste numita “Crna ruka” care in 1903 organizeaza atentatul asupra regelui Aleksandru Obrenović si reginei  Draga. A fost acuzat de atentatul asupra printului Ferdinand al austro-ungariei la Saraievo. La procesul de la Tesalonic 1917 este osandit la moarte si impuscat din cauza atentatului.

 

Nikola Dumba (1830 – 1900) ,

Nikolausdumba

Industrias si politician liberal din Viena. Promotor al muzici din Viena. La initiativa sa Iohan Straus compune cunoscutul vals “Pe valurile dunari”

 

Dimitrije Anastasijević Sabov (1724.- 1803.),

d.sabov

Artizan si comerciant din Sremski Karlovac. Multumita lui si a mitropolitului Stratimirović, se realizeaza primul gimnaziu Sarbesc. Acest gimnaziu devine rasad al celor mai mari intelectuali sarbi din Ungaria, Bosnia si Munte Negru. Este cunoscut ca-i va face imprumuturi chiar si tarului austriac Iosifu al II-lea spre finele veac. 18, fiind vorba de o suma enorma pentru acea perioada de 30.000 forinti.

 

Kapetan Caciandoni ,

Este capetenia revoltelor impotriva ocupatiei turcesti. Este cel mai mare erou grec al veacului 19 in Grecia.

Ali Paša, cel mai mare dusman al armanilor, impune un impozit foarte mare ce afecteaza intreg poporul si pe Caciandoni. Acesta vinde averea sa si cu bani cumpara arme si porneste la lupta impotriva lui  Ali Pasa si aliati sai. Deja din primele batalii isi arata eroismul sau si ii invinge pe turci, in timpul in care rascoalele grecesti dau rezultate slabe. In 1805 Caciandoni cu ajutorul Rusiei, organizeaza o armata mai mare de luptatori armani cu tendinta de a cuceri Preveza. Caciandoni este ales de general, dar in timp ce se vindeca pe muntele Agrafi, a fost tradat de un calugar grec. Ali Pasa trimite 60 de  Gegi albanezi, care reusesc pana la urma sa-l prinda si sa-l omoare in chinuri pe Caciandoni si pe fratele sau Georgie.

Caciandoni a fost de etnie arman de origine farsheriot.

 

Alkibiades Diamandi,

Este intemeitorul principatului de Pind. A fost nascut intr-o familie bogata de armani in Samarini 1893. Diamandi reuseste cu ajutorul fascistilor italieni sa desparta Pindul de Tesalija si parti din Macedonia cu tendinta de a crea tara armanilor pe teritoria milenara a poporului sau. I-a alungat pe multi greci, a schimbat denumiri de orase. Astfel Metsovo primeste numele arman de Aminciu. Capitala era la Aminciu, iar parlamentul la Trikali.
In ciuda ocupatiei fasciste, evreii nu au fost deportati, ba din contra au fost membri de guvern ai tari Pindului.

 

Teodor Kolokotroni ( Ciorkina),

A fost comandantul fortelor de rezistenta din Peloponez in timpul rascoalei grecesti (1821- 1828) si erou arman. In cadrul trupelor sale de elita, avea 6000 de farsherioti, iar 200 de armatoli faceau parte din garda sa personala. Conform spuselor istoricului Goudasu eliberarea grecilor nu ar fi fost posibila fara Kolokotroni. Datorita eroismului sau este denumit “ Regele armanilor”. Pe langa el, in lupte s-au distins mai multi armani: Varnahioti, Rangu, Sturnari, Gavela, Staiti, Ciari, Caciandoni…

 

Taki Papahagi,

Papahagi este nascut in 1892 intr-un sat mare Avdela, din Grecia, care a existat inca de pe vremea imperiului Bizantin. Scoala elementara o termina in Avdela, apoi inscrie gimnaziul roman din  Janina si Bitola (1903 – 1912). In 1916 termina facultatea de filozofie din Bucuresti. In 1921 ajunge asistent la facultatea de filozofie din  Bucuresti si in 1926 devine docent. Din 1943 – 1948 lucreaza ca profesor la facultate si ca lingvist, publica mai multe carti de istorie a armanilor. Publica si un dictionar arman.

Nikola Martinoski,

s.martinoskiavtoportret

 

Unul dintre cei mai cunoscuti pictori din Macedonia, (18 august, 1903 – 7 februarie, 1973). Scoala o face la Skoplie, Paris si Bucuresti, unde primeste titlul academic in 1927. Pe langa numeroasele expozitii este cunoscut si prin faptul ca face cadou orasului sau natal Kruševac o colectie de 62 de picturi. Casa sa este astazi transformata in galerie de arta unde sunt expuse in permanenta picturile sale.

 

Pompiliju Sfera

 

 

 

 

 

 

 

COMUNITĂŢI CARE SE STING: MEGLENOROMÂNII – ÎNTRE ACULTURAŢIE ŞI DISPARIŢIE ETNICĂ

COMUNITĂŢI ROMÂNEŞTI ŞI IDENTITATE ETNICĂ

EMIL ŢÎRCOMNICU*
ABSTRACT
COMMUNITIES ON THE VERGE OF EXTINCTION:
MEGLENOROMANIANS – BETWEEN ACCULTURATION
AND ETHNIC DISSOLUTION
Among Romanian historical communities, two are currently close to ethnic and
linguistic assimilation, due to their small number of members, the impossibility of
claiming their cultural and linguistic rights, as well as the refusal of Balkan states to
protect them. These groups are the Meglenoromanians and Istroromanians. In this
study, we make a historical and ethnographic analysis of the small Meglenoromanian
community, which was united until the Balkan wars, was split in two through the
division of the Meglen land between Greece and the Serbian-Croatian-Slovenian
Kingdom (1913), and then split again into two groups through the expulsion of
Muslim Meglenoromanians to Turkey (1921) and the colonization of over 2 000
persons from Romania (in the Quadrilater, beginning in 1925, and afterwards in Cerna
village, Tulcea county, in 1940).
Keywords: Meglenoromanians, Romanian minorities, the Balkans, ethnogenesis,
the Meglen region.
1. INTRODUCERE
Astăzi, situaţia comunităţilor istorice româneşti autohtone în spaţiul balcanic
este tragică. Încet, încet, dialectele limbii române se sting. Istroromâna mai este
vorbită de o comunitate care nu numără mai mult de 2 000 de persoane.
Meglenoromâna este într-o situaţie asemănătoare. Aromâna se află într-o situaţie
mai bună, fiind vorbită ca limbă maternă de aproximativ 100 000 de persoane.
Singurul stat, dintre cele în care aromânii sunt autohtoni, care promovează politici
conforme Recomandării 1333 a APCE din 1997 este R. Macedonia. În privinţa
istroromânei, la iniţiativa deputatului european Vlad Cubreacov, s-a realizat o
monitorizare concretizată într-un Raport public al Comitetului de Experţi ai Consiliului
* Address correspondence to Emil Ţîrcomnicu: Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”,
Tache Ionescu nr. 25, sector 1, Bucureşti, e-mail: emil.tircomnicu@gmail.com.
Emil Ţîrcomnicu 2
446
Europei1, prin care se solicită Croaţiei să aplice politici de protejare a acestui
dialect pe cale de dispariţie, conforme cu Charta europeană a limbilor regionale şi
minoritare2. Un proiect de Rezoluţie privind situaţia identitară a istroromânilor a
fost depus în data de 17 aprilie 2008 la APCE. Referitor la meglenoromână, până
astăzi nu există politici europene, de monitorizare sau recomandare, pentru protejarea
identitară şi lingvistică.

2. ATESTARE ISTORICĂ
Primul document istoric care atestă prezenţa vlahilor în thema Moglenei
datează din anul 1094 şi este păstrat în arhiva mănăstirii athonite Marea Lavră. În
acest document împăratul Alexios Comnenul răspunde unei plângeri făcute de
călugări, care specifică faptul că o populaţie ajunsă pe domeniul mănăstirii nu se
supune la plata dărilor anuale, fiindu-ne înfăţişat numele ţinutului, ocupaţiile şi
starea juridică a terenurilor mănăstirii, precum şi obligaţiile păstorilor. Ne apar în
document şi unele din primele nume româneşti, de influenţă slavă şi latină, cum
sunt Stan, Radu cel Şchiop şi Peducel. Cele două stâni amintite în acest conflict
trebuie să fi avut o însemnătate economică mare, pentru ca plângerea să fie
adresată împăratului bizantin. Cum ştim, prin populaţia unei stâni aromâneşti, la
vremea respectivă, trebuie să înţelegem o fară, o alianţă de fălcări, dacă nu un
celnicat, un fel de trib alcătuit din familii legate prin interese economice şi de rudenie.
Nu se cunoaşte dacă aceşti vlahi din Moglena sunt ascendenţii
meglenoromânilor, lingviştii şi istoricii având păreri împărţite asupra etnogenezei
lor. Ioan Neniţescu (1895) şi George Murnu (1913) considerau că meglenoromânii
sunt urmaşi ai vlahilor descendenţi din Imperiul Româno-Bulgar. Lingviştii
Th. Capidan şi Tache Papahagi, pe baza analizei limbii vorbite şi datorită apropierii
ei de dialectul dacoromân, considerau că strămoşii meglenoromânilor au trăit în
continuitate teritorială cu dacoromânii sau, conform lui Ovid Densusianu, că ar fi
fost o colonie nord-dunăreană care a migrat în Meglen după secolul XII. „Pe când
istoria ne coboară pe meglenoromâni în ţinutul lor, în care îi găsim astăzi încă de
prin sec. X şi XI, lingvistica nu vede posibilitatea coborârii lor în acel ţinut decât
numai după sec. XII şi chiar XIII”3.

3. CERCETĂRI ŞTIINŢIFICE

Dintre primii scriitori/cercetători, care au publicat lucrări ştiinţifice, în care
tratează şi populaţia meglenoromână, au fost: I. G. von Hahn, Reise durch die
Gebiete des Drin und Wardar, în capitolul „Die Landschaft Moglena”, Wien, 1867;
1 Dialectul istroromân şi românii din Istria-Croaţia, în atenţia Consiliului Europei, Agenţia de
ştiri „Romanian Global News”, 28 martie 2008.
2 Th. Capidan, Meglenoromânii, Istoria şi graiul lor, vol. I, Bucureşti, Cultura Naţională, 925, p. 65.
3 Dialectul istroromân, op. cit.
3 Comunităţi
447
Gustav Weigand, Vlaho-Meglen, eine ethnographisch-philologische Untersuchung,
Leipzig, 1892; Nicolae Popilian, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti,
1885; Apostol Mărgărit, revista „Convorbiri Literare”, 1874, an VIII, Iaşi; Ioan
Neniţescu, De la Românii din Turcia Europeană, Bucureşti, 1895; B. Nicolaides,
Les Turcs et la Turquie contemporaine, Paris, 1852; I.C. Jireček, Uber die Wlachen
von Moglena, Leipzig&Berlin, 1893; Victor Kančev, Mekedonien, Sofia, 1900;
Ovid Densusianu, Histoire de la langue roumaine, vol. I, Paris, 1901; Pericle
Papahagi, Românii din Meglen, Bucureşti, 1900, Meglenoromânii. Studiu
etnografico-filologic, vol. I–II, Bucureşti, 1902; George Murnu, Istoria românilor
din Pind. Vlahia Mare (980–1259), Bucureşti, 1913.
Deosebite contribuţii au adus în perioada interbelică Th. Capidan,
Meglenoromânii, Bucureşti, vol. I–III, 1925, 1928, 1935; Tache Papahagi,
Originea Muloviştenilor şi Gopeşenilor, Bucureşti, 1935; Anastase Hâciu,
Aromânii. Comerţ, industrie, arte, expansiune, civilizaţie, Focşani, 1936. Dintre
cercetătorii actuali îi amintim pe: Petar Atanasov, Le mégléno-roumain de nos
jours. Une approche linguistique, 1990, Meglenoromâna astăzi, Bucureşti, 2002, şi
alte studii scrise de I. A. Candrea, Sextil Puşcariu, G. Pascu, Andrei Avram,
Nicolae Saramandu, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Elena Scărlătoiu, B. Conev,
Johannes Kramer, Wolfgang Dahmer, Beate Wild, Thede Kahl, Virgil Coman ş.a.

4. ETNONIME
Denumirea de meglenoromân reprezintă un nume cărturăresc, adoptat la
sfârşitul sec. XIX, cu sensul: „locuitor de naţionalitate română din ţinutul Meglen”,
vorbitor al unui dialect românesc. Meglenoromânii sunt cunoscuţi şi se recunosc cu
endonimul „vlaş” (denumire dată de slavi şi atribuită vlahilor agricultori),
etnonimul „rumân” pierzându-se în timp. Ca şi la aromâni, există şi la românii din
Meglen infranime, nume luate după localitatea veche de provenienţă: liumnican
(din Liumniţa), cupineţ (din Cupa), uşineţ (din Oşani), lundzineţ (din Lundzini),
năntineţ (din Nânta), ţărnăcot (Ţărnareca), brăzlăveţ (din Birislav). Spunem veche,
pentru că, după 1945, în zona grecească, s-au schimbat, în mare parte, denumirile
localităţilor. Această caracteristică a macedoromânilor de a se numi după localitate,
se făcea datorită nevoii de a se distinge de locuitorii altor localităţi. Locuitorii din
Huma, la 1900, aveau împărţit satul pe mahalale, care-şi trăgeau numele, în cele
mai multe cazuri, de la întemeietorul lor. Astfel, erau şase mahalale: Maala-lu-
Pardu, Maala-lu-Părgic (Părgic ar fi fost întemeietorul cătunului), Maala di-disupră
(primul loc de întemeiere), Maala-lu-Biciac (întemeiată de nântenii conduşi
de Biciac, care s-au refugiat aici după refuzul de a trece la mahomedanism), Maalalu-
Ristu, Maala-lu-Stepan4.
4 Pericle Papahagi, Meglenoromânii, Studiu etnografico-istoric, Bucureşti, Editura Institutului
de Arte Grafice Carol Gobl, p. 17.
Emil Ţîrcomnicu 4
448
Iată ce spunea, la 1925, Th. Capidan despre numele lor etnic: „Ei între ei se
numesc «Vlaşi» şi cu acest nume sunt cunoscuţi de neamurile cu cari stau în
apropiere; numele «Rumon», cu care ar fi trebuit să se cheme, s-a pierdut fără
urmă. Se înţelege, dar, că noua denumire de meglenoromâni dată acestor «vlaşi»,
spre deosebire de macedoromâni, se întrebuinţează numai de către cărturari şi
serveşte mai mult ca să arate regiunea în care sunt cuprinse satele locuite de ei. Ei
înşişi nu numai că nu cunosc acest nume, dar nu ştiu nici măcar de numele
«meglenit», pe care, iarăşi, numai cărturarii îl întrebuinţează, în opoziţie cu român,
aromân şi istroromân”5.
Denumirea de meglenit nu s-a utilizat, deoarece prin locuitor al ţinutului
Meglen se putea înţelege şi bulgar sau iuruc. O mare parte a ţinutului era locuit de
aceste populaţii, localităţile meglenoromânilor fiind concentrate la vest de Vardar,
în trapezul format de Ţârnareca-Sirminina şi Nânta-Livezi.
Astăzi, locuitorii din satul Cerna, jud. Tulcea, se consideră meglenoromâni
(macedoromâni). Ei şi-au pierdut endonimul vlaş în schimbul denumirii ştiinţifice
apărute la sfârşitul secolului trecut. Cei aflaţi în Grecia şi Macedonia îşi spun în
continuare vlaşi, necunoscând numele ştiinţific de meglenoromân.

5. LOCALIZAREA GEOGRAFICĂ A ŢINUTUL MEGLEN

9-1
Meglenoromânii (vlaşii) provin din ţinutul Meglen (denumirea turcească a
ţinutului era Caragiova), cu o suprafaţă de 933 km2, deosebit de fertil, situat la
graniţa Greciei cu R. Macedonia, la nord-vest de golful Salonic. Meglenul este
mărginit „la răsărit cu Vardarul, la sud cu plaiurile Ianiţei şi ale Vodenei, la nord cu
munţii Marianşca, iar la apus cu munţii Cosuf şi Nigea” (Neniţescu, 1895, p. 384).
Ţinutul este format dintr-un complex de înălţimi şi văi, cuprinse între munţii Paic,
Gândaciu şi Cojoc. O parte a ţinutului, Caragiova bulgărească, era ocupat de 50 de
comune locuite de bulgari şi iuruci. Partea de nord a ţinutului Meglen, cu trei
comune: Huma, Coinsco şi Sirminina, se află astăzi în R. Macedonia, restul de
şapte comune, Lugunţa-Lundzini (astăzi Langardia), Birislav (astăzi Periclea),
Liumniţa (astăzi Skra), Cupa (astăzi Kupa), Oşani (astăzi Arhanghelos), Ţărnareca
(astăzi Karpi), Baroviţa şi orăşelul Nânta (astăzi Notia), fiind în Grecia. Dăm în
următorul tabel numărul meglenoromânilor la cumpăna secolului XX. În
majoritatea satelor indicate se aflau şcoli şi biserici finanţate de statul român.
5 Th. Capidan, op. cit., p. 5.
5 Comunităţi
449
Localitate G.
Weigand V. Kančev I. Neniţescu P. Papahagi Th. Capidan
An raportare 1892 1900 1895 1902 1925
Nânta 3 900 3 500 10 400 5 500 5 000
Birislav 450 380 660 560 500
Lugunţa 900 700 900 1 400 1 350
Oşani 1 500 1 500 2 150 2 100 2 320
Liumniţa 3 000 2 600 3 000 3 045 3 000
Huma 700 490 700 980 850
Sirminina 500 480 500 700 ?
Coinsco 850 560 850 1 050 ?
Cupa 800 600 800 945 900
Ţărnareca 800 400 800 1 070 800
Boroviţa 1 000 750 1000 1 400 ?
Total 14 000 11 960 21700 20 000 14 720
Harta de mai jos reflectă atât datele geografice relevante ale Meglenului
românesc până în sec. XX, cât şi răspândirea meglenoromânilor după războaiele
balcanice. Sunt indicate, deopotrivă satele şi oraşele în care astăzi se vorbeşte
meglenoromâna, precum şi satele meglenoromâne părăsite.
Emil Ţîrcomnicu 6
450

6. DATE ISTORICE
Multă vreme comunele meglenite ale românilor au trăit în regim de
autoguvernare în raport cu stăpânirea otomană, fiind conduse de către căpitani, care
îşi exercitau autoritatea prin conducerea unor gărzi civile. Căpitănatele au asigurat
liniştea ţinuturilor muntoase din Macedonia, Pind, Epir şi Tesalia, fiind
subordonate Sultanei Valide. În sec. XVII–XVIII, apărând conflicte între căpitanii
vlahi şi cei musulmani, cei din ţinutul Meglen, fiind expuşi incursiunilor banditeşti,
în schimbul plăţii de tribut anual şi asigurării bunei ordini, beneficiau de privilegii
şi libertăţi comunitare. Creşterea tributului şi apăsarea dărilor asupra satelor a dus
însă şi la conflicte cu autorităţile, cu bulgarii musulmani, precum şi cu iurucii
veniţi din Asia Mică. După lupte îndelungate au trebuit să găsească soluţii în
protejarea comunităţilor prin închinarea către o autoritate otomană, un bey influent.
Uneori ofereau comuna chiar gratis în schimbul protecţiei6.
Islamizarea nântenilor, locuitorilor din orăşelul Nânta, s-a produs în urmă cu
aproximativ 250 de ani, în prima zi de Paşti, când bande de turci care împresuraseră
oraşul i-au obligat pe locuitori să treacă la islamism7. Între nântenii musulmani,
care au căpătat, datorită schimbării religiei, anumite privilegii, şi ceilalţi megleniţi
creştini s-au ivit deseori conflicte, aşa cum arată baladele şi cântecele meglenite.
Mulţi nânteni deveniseră bey sau arendaşi ai pământurilor din comune. Datorită
religiei, care reprezenta un impediment serios în contractarea căsătoriilor cu ceilalţi
meglenoromâni, la începutul sec. XX, nântenii începuseră să se încuscrească cu
bulgarii pomaci. Limba bulgară devenise o limbă de salon pentru nântenii înstăriţi.

7. RENAŞTEREA NAŢIONALĂ LA MEGLENOROMÂNI (1864–1947)

Harta3
Politica statului român, de sprijinire a comunităţilor aromâne din Imperiul
Otoman, a început în anul 1864, în vremea lui Cuza-Vodă, prin deschiderea primei
şcoli româneşti la Târnova. Începuturile românismului în Meglenia le găsim în
acelaşi an. I. Popa-Gheorghe, supranumit Argintarul, originar din Oşani, ajuns la
schitul românesc Prodrom de la Muntele Athos, a învăţat să citească şi să slujească
în limba română. Întorcându-se în Oşani ca preot, a adus cu sine şi multe cărţi
româneşti bisericeşti, introducând în biserica din satul natal slujba în limba română.
A citit de multe ori în româneşte şi la mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail. A început
să-i înveţe şi pe copii limba română, atrăgând asupra sa ameninţarea arhiereului
grec. Ca să nu-şi piardă slujba, părintele Popa-Gheorghe a fost nevoit să se supună
ordinului ierarhului grec, încetând misiunea naţională.
6 Anastase Hâciu, Aromânii. Comerţ, industrie, arte, expansiune, civilizaţie, Focşani, 1936,
p. 237–238.
7 Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, Istorie, Limbă, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru
Literatură şi Artă, 1942, p. 28–29.
7 Comunităţi
451
Un alt promotor al românismului la meglenoromâni a fost Guşu Goga,
originar tot din Oşani. Fiind chemat să slujească în calitate de dascăl grec în şcoala
comunală, după mai multe luni a descoperit în biserică o psaltire românească,
rămasă de la I. Popa-Gheorghe. A învăţat singur româneşte şi, timp de şase, şapte
ani, s-a străduit să-i înveţe şi pe copii. A reuşit să-l convingă pe arhiereu de
utilitatea predării limbii materne copiilor. A ţinut mulţi ani slujba în dialectul
meglenoromân şi în cel dacoromân, în toate comunele locuite de meglenoromâni.
Mai târziu, de frică să nu se întindă curentul românesc şi în Meglen, arhiereul a
încercat să-l îndepărteze pe preot.
Guşu Goga ajungând în Veria, unde exista o şcoală românească, a fost sfătuit
de institutorul Dimitrie Badralexi să meargă la Salonic pentru a se pune în legătură
cu consulul român Constantin Popovici. Acesta a vrut să-l trimită într-o localitate
aromânească în calitate de institutor, ceea ce preotul Goga a refuzat. S-a retras la
schitul Prodrom un an de zile, după care s-a reîntors la Salonic (anul 1884). Printr-un
concurs de împrejurări, ajunge în acest an ca dascăl în comuna Lugunţa, fiind
chemat şi plătit de locuitorii comunei. Datorită intrigilor arhiereului grec, Guşu
Goga a fost nevoit să se retragă ca învăţător într-o comună bulgărească din ţinutul
Meglen, Tuşim. Aici veneau la şcoală, pe lângă elevii bulgari, şi elevi
meglenoromâni. Doi dintre aceştia au fost Rizu Pena şi Nicola Marcu. Aceşti doi
copii au putut apoi urma, ca primi elevi meglenoromâni, cursurile liceului român
de la Bitolia.
În anul 1890, inspectorul şcolilor româneşti l-a trimis în Meglen pe primul
institutor român, Mihail Nica, originar din Perlepe. După doi ani, erau numiţi, în
urma cursurilor absolvite la Bitolia, Guşu Goga şi Riza Pena, ca institutori români
în Meglen8.
La 10 noiembrie 1895, preoţii Popa Mandi, Popa Dionisi, Sachelarie Popa
Dimitri, Popa Christu, Popa Gheorghe Arginteanu, din comuna Oşani, solicitau
Consulatului României la Salonic salarii, obligându-se să introducă serviciul
bisericesc în limba română în comuna lor9.
În 28 martie 1897, institutorul Chistu Noe din Lugunţa, adresa inspectorului
şcolilor române din Turcia, Apostol Mărgărit, o scrisoare, în care solicita bani
pentru plata chiriei localului folosit pentru şcoală, plângându-se şi de politica
discriminatorie dusă de autorităţi faţă de aromâni (meglenoromâni)10.
Vedem astfel că iniţiativa predării limbii române şi a dialectului în biserică şi
şcoală a venit din rândul reprezentanţilor comunităţii meglenoromâne şi, mai apoi,
a fost preluată ca misiune de statul român.
8 Th. Capidan, Meglenoromânii, Literatura populară la meglenoromâni, vol. II, Bucureşti,
Cultura Naţională, 1928, p. 9–12.
9 Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică.
Documente (1864–1948), Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 122–124.
10 Ibidem, p. 134–135.
Emil Ţîrcomnicu 8
452
Ampla politică culturală românească la macedoromâni atingea apogeul la
începutul secolului XX, când funcţionau în Macedonia aproximativ 120 de şcoli şi
zeci de biserici. După cum am văzut, în ultimul deceniu al sec. XIX, s-au deschis
şcoli şi biserici şi în ţinutul Meglen, satele Birislav, Cupa, Livezi (la aromâni),
Liumniţa, Lugunţa, Oşani, Ghevghelija, Tărnareca şi Huma. O parte dintre acestea
au fost distruse în războaiele balcanice, apoi închise de autorităţile sârbeşti şi greceşti.
După Iradeaua imperială din anul 1905, prin care sultanul Hamid al II-lea
recunoştea, la presiunea diplomaţiei române, existenţa şi libera exercitare a cultului
şi a învăţământului pentru românii (supuşii valahi) din Imperiul otoman, s-au
desfăşurat ample represalii din partea antarţilor greci, organizaţi şi înarmaţi pe
teritoriul grecesc, care realizau incursiuni peste graniţă, în satele locuite de aromâni
şi meglenoromâni. Ei încercau să intimideze populaţia românească pentru a nu se
declara de naţionalitate română. Trebuie să semnalăm faptul că aceste asasinate se
petreceau pe teritoriul altui stat, fiind executate de către comandouri teroriste.
Scopul urmărit era de a provoca teroarea în rândul populaţiei româneşti. Au activat
în scop de apărare şi câteve grupări de armatoli aromâni şi meglenoromâni.
Autorităţile otomane, în perioada ultimă a imperiului (1908–1913), în vremea
Junilor turci, i-au încurajat pe macedoromâni să-şi declare apartenenţa naţională
românească. A fost perioada de maxime împliniri culturale şi naţionale pentru
românii din Imperiul Otoman, când s-au organizat şi primele trei congrese naţionale.
În timpul războaielor balcanice s-a produs însă un exod al fruntaşilor
meglenoromâni, care, simţindu-se ameninţaţi, au plecat în România. La apropierea,
armatei greceşti, de ţinutul Megleniei, aceştia au fugit, pentru a nu fi executaţi, aşa
cum s-a întâmplat cu Vani Kima din Liumniţa, Duce Dude şi Nicu Gheorghi din
Liumniţa, Traiu Ciupa şi fiul său Dimitri din Cupa, Steriu Beca, Foti Vana, Nicola
Mangiuchi şi alţi păstori din Livezi, Petcu Chehaia şi Avram Jara, executaţi prin
spânzurare de către antarţii greci. Bosca Pupea din Oşani a fost omorât în bătăi, iar
Tanas Stoiu Terzi a fost bătut şi împuşcat în mijlocul satului11.
Iată cum înfăţişa Theodor Capidan atmosfera de după războaiele balcanice:
„Avangarda armatelor greceşti, care se alcătuia numai din antarţi (comitagii),
trebuia, în primul rând, să-şi răzbune în contra căpeteniilor româneşti, care se
arătaseră ostili cauzei greceşti. Unii dintre românii vizaţi şi-au părăsit căminurile,
venind în Ţară. Însă cei mai mulţi au rămas acasă, şi ei trebuiau să sufere toate
cruzimile unei armate care se grăbise să se instaleze în comunele româneşti din
Meglen numai ca să se răzbune. Acum românii din acest nenorocit ţinut nu mai
erau urmăriţi pe ascuns în codru, ci împuşcaţi în mijlocul satului, la vederea tuturora”12.
În 1913 avea loc împărţirea ţinutului Meglen între statul grec şi Regatul
Sârbo-Croato-Sloven. Din acest moment s-a produs o ruptură între cele două
comunităţi despărţite prin graniţă. Aşa cum semnalează şi Petar Atanasov, dialectul
11 Th. Capidan, 1925, p. 14.
12 Ibidem.
9 Comunităţi
453
meglenoromân a primit două influenţe deosebite, datorate limbii greceşti şi celei
macedonene.
În timpul Primului Război Mondial, comunele Liumniţa, Cupa, Oşani, Lugunţa,
Birislav şi Nânta au fost prinse în linia frontului bulgăresc, fiind expuse astfel
tunurilor. O parte însemnată a populaţiei a fost deportată în interiorul Bulgariei, iar
o alta a fost risipită în zona Salonicului de către administraţia greacă. După război
mulţi s-au întors acasă, dar, cu averea risipită, era imposibilă supravieţuirea. La
terminarea războiului greco-turc, nântenii au fost forţaţi să plece (1923), iar în anii
1925–1938, un număr însemnat al meglenoromânilor din Grecia au venit în Cadrilater.

8. EMIGRAREA NÂNTENILOR ÎN TURCIA

Rom-51Moc
Emigrarea nântenilor (meglenoromânilor musulmani) a avut loc după
războiul greco-turc, în anul 1923. Datorită religiei musulmane, au fost consideraţi
turci şi forţaţi să emigreze. Probabil, datorită termenului scurt în care s-a produs
această dislocare a nântenilor, ca şi greutăţii de răspuns a autorităţilor de la
Bucureşti, aceştia s-au îndreptat spre Turcia, parteneră, în schimbul de populaţie,
cu Grecia. „Nântenii, conştienţi de naţionalitatea lor, mai mult decât comunitatea
religioasă ce-i lega de turci, au cerut, prin consulat, să fie colonizaţi în România,
dar, neprimind un răspuns favorabil, s-au hotărât pentru Turcia”, relatează A. Hâciu13,
din cele ce aflase de la C. Noe. Urmaşii lor sunt găsiţi astăzi în zona Edirne, în
localităţile următoare, cu indicarea aproximativă a numărului de familii: Edirne
(100), Kirklareţi (100), Babaescki (70), Lüleburgas (80), Uzunköprü (100), Corlu
(100), Malkara (50), Balli (10), Gözsüzköy (50), Kalamiş (50), Hoşköy (20),
Mürefte (5), Şarköy (80)14.

9. MIGRAREA MACEDOROMÂNILOR/MEGLENOROMÂNILOR ÎN CADRILATER
Războaiele balcanice din anii 1912–1913, cărora intervenţia României
împotriva Bulgariei le punea capăt, s-au finalizat prin Pacea de la Bucureşti (1913).
Pentru rezolvarea conflictelor, care decurgeau din lăsarea în afara statelor naţionale
a mari contingente de populaţie a căror apartenenţă naţională era revendicată de
către acestea, a început a se aplica o politică de uniformizare etnică prin schimb de
populaţie. Primul tratat s-a încheiat între Turcia şi Bulgaria (29 septembrie 1913),
prevăzându-se schimbul de populaţie din zona de graniţă, pe o adâncime de 15 km,
de o parte şi de alta. Convenţia de la Neuilly (27 noiembrie 1919) între Bulgaria şi
13 A. Hâciu, op. cit., p. 240, nota 5.
14 Th. Kahl, Ethnizität und räumliche Verteilung der Aromunen in Südosteuropa, Westfälische
Wilhelms-Universität Münster, Institut für Geographie, 1999, p. 34, harta 10.
Emil Ţîrcomnicu 10
454
Grecia a dus la schimbul a 50 000 de greci şi 70 000 de bulgari. În urma războiului
dintre Grecia şi Turcia, prin Convenţia de la Lausanne (20 ianuarie 1923), se
realiza cel mai însemnat schimb de populaţie, 50 0000 de turci plecau în Turcia, în
locul lor fiind primiţi 1 200 000 de greci din Asia Mică. O mare parte a grecilor
veniţi au fost aşezaţi în Macedonia şi Tracia, mărind astfel densitatea acestor zone
locuite de o parte a aromânilor şi meglenoromânilor. Într-o ţară în plin dezastru
economic, consecinţele acestor masive deplasări de populaţie nu au întârziat să
apară. Văzând loturile mari de populaţie de diferite naţionalităţi, care-şi încărcau
avutul şi plecau în patriile lor, şcolile închise, bisericile dărâmate, nesiguranţa de zi
cu zi şi dezastrul economic, s-a format şi în rândul macedoromânilor un curent
naţional favorabil colonizării în România (această idee se cristalizează între anii
1923–1925, iar principalele centre au fost Meglenia, Veria, Vodena şi Caterina), în
fapt zone în care presiunea grecilor veniţi din Asia a fost mai însemnată.
Dar iată cum ne înfăţişează situaţia din Meglen un meglenoromân, Constantin
Noe, care, de altfel, a avut un rol important în realizarea colonizării: „În această
regiune mişcarea naţională luase, pe vremea stăpânirii turceşti, o aşa de mare
dezvoltare, încât partizanii culturii şi bisericii greceşti aproape dispăruseră. În acea
vreme era însă lupta pe viaţă şi pe moarte între statele balcanice, pentru convertirea
la cultura lor a populaţiilor creştine. Forurile greceşti s-au înverşunat să câştige
acest ţinut. Românii megleniţi au opus o rezistenţă din cele mai eroice. Au fost
procese, temniţe, atacuri de bande, omoruri de o parte şi de alta. Toate acestea
făcuseră acestui ţinut, în ochii grecilor, reputaţia unui cuib antigrecesc, stăpânit de
duşmănie neînfrântă. Când, în fine, după războiul din 1913 şi mai ales după
victoria aliaţilor din 1918, autorităţile greceşti au reluat administrarea acestui ţinut,
s-a pornit o prigoană fără milă şi cruţare în contra românilor megleniţi naţionalişti.
La această prigoană a pus vârf instalarea de colonişti în unele din satele meglenite.
În timp ce se plămădeau aceste stări, românii din Macedonia vedeau cum fiecare
neam de acolo se îndreaptă spre ţara lui: bulgarii spre Bulgaria, turcii spre Turcia şi
aşa mai departe. Astfel s-a trezit între ei, ca o supremă cale de mântuire, ideea de a
emigra şi ei în ţara lor, în România”15.
S-au dus tratative îndelungate, în anii 1923–1925, cu autorităţile de la
Bucureşti, pentru a se primi aprobarea şi garanţia de sprijin a statului român în
privinţa colonizării în Cadrilater.
La 30 noiembrie 1924, s-a desfăşurat în Veria un mare congres, cu peste 400
de delegaţi, în chestiunea emigrării. Reprezentanţii mecedoromânilor din România,
la solicitarea comunităţilor din Grecia, au mărit presiunea asupra autorităţilor, în
vederea luării unei decizii favorabile colonizării. La 3 ianuarie 1925 se forma
comitetul de iniţiativă privind emigrarea macedoromânilor. Iată procesul verbal de
constituire16:
15 C. Noe, Colonizarea Cadrilaterului, în revista „Sociologie românească”, 1938, nr. 4–6, anul
III (aprilie–iunie), ISR, Bucureşti, p. 125.
16 Ibidem, p. 131.
11 Comunităţi
455

Dobrogea-cadrilater

PROCES VERBAL Nr. 1
Astăzi, 3 ianuarie 1925, subsemnaţii C. Noe, V. Muşi, Dumitru Babuş, P. Marcu,
Stere Hagigogu, N. Balamaci, T. Hagigogu şi Dionisie Dumitru, sesizaţi fiind de
scrisorile şi adresele venite de la fraţii noştri din regiunile Meglenia, Veria,
Vodena, care cer cu insistenţă să intervenim pe lângă guvernul român pentru a li
se asigura imigrarea în ţară, fiind nevoiţi, altfel, a se expatria în alte ţări, luând
cunoştinţă de această stare de lucruri, ne constituim într-un Comitet de iniţiativă
cu scopul de a face demersurile necesare pentru realizarea doleanţelor acestor fraţi.
Ca atare hotărâm a alcătui un memoriu spre a-l prezenta guvernului român,
luând contact cu d-nii Prim-ministru, Ministrul de Domenii, Ministrul de Finanţe
şi de Externe, precum şi cu toţi şefii partidelor de opoziţie, pentru asigurarea unor
loturi în ţară, a despăgubirilor pentru avutul ce emigranţii vor lăsa în urma lor,
înlesnirea călătoriei emigranţilor, finanţarea colonizării prin credite ieftine şi cu
termen lung pentru plata loturilor şi achiziţia inventarului necesar.
Comitetul va putea coopta orice persoană care ar fi socotită că poate ajuta
scopului propus.
(ss) Const. Noe, Vasile Muşi, P. Marcu, D. Babuş, N.A. Balamaci, Stere
Hagigogu, T. Hagigogu, Dumitru Dionisie.
La o lună de la constituirea Comitetului, a venit la Bucureşti o delegaţie cu
reprezentanţi din patru mari regiuni din Grecia: regiunea Meglenia i-a avut ca
delegaţi pe Iancu Cepi (pentru comuna aromânească Livezi), C. Noe şi Hr. Iuffu
(com. Lundzini, Oşani, Cupa); regiunea Veria era reprezentată de Stere Hagigogu;
regiunea Vodena avea o delegaţie din patru comune, compusă din George Celea,
George Cuşa, Dumitru Cuşa, Tacu Celea (com. Gramaticova), Nicu Zdru (com.
Cândrova), Gheorghe Popescu (com. Paticina), Dumitru Caţara şi M. Bajdechi
(com. Vodena); regiunea Caterina era reprezentată de George Colimitra şi Nicolae
Puiu (com. Caterina), Stere Buciumană şi Mihali Guli (com. Kitros).
Comitetul de iniţiativă se completa cu reprezentanţii studenţimii macedoromâne,
N. Parizor şi N. Ionescu, precum şi cu doi reprezentanţi ai Societăţii Meglenia,
Hr. Iuffu şi D. Kehaia.
S-a realizat un memoriu către primul ministru, prin care se arăta situaţia
dificilă din Grecia şi folosul pe care societatea românească urma să-l aibă în urma
afluxului de macedoromâni în ţară. Pentru regiunea Meglenia se cerea permisiunea
imigrării a 371 de familii (Livezi – 150 familii, Cupa – 60, Lundzini – 66, Oşani – 95).
Prima decizie luată în vederea colonizării a fost a ministrului agriculturii,
Al. Constantinescu:

DECIZIUNEA Nr. 6217
Noi, Ministru Secretar de Stat la Departamentul Agriculturii şi Domeniilor,
Având în vedere necesitatea de a se centraliza şi coordona lucrările
privitoare la verificarea titlurilor, expropiere şi colonizare în Dobrogea-Nouă.
Emil Ţîrcomnicu 12
456
Decidem:
Art. 1. Se înfiinţează, pe lângă Casa Centrală a Împroprietăririi, un birou
special, care va ţine la curent toate lucrările de verificare a titlurilor, expropiere şi
colonizare în Dobrogea-Nouă.
Cu conducerea acestui birou se însărcinează d-l Inspector C. Zamfirescu.
Art. 2. În judeţele Durostor şi Caliacra se înfiinţează câte o comisiune
compusă din Inspectorul serviciilor agricole al circumscripţiei, Prefectul judeţului,
Consilierul Agricol şi Administratorul Financiar. Această comisiune va cerceta şi
indica terenurile ce urmează a fi rezervate pentru coloniştii Macedo-Români,
luând înţelegere în acest scop cu delegaţii coloniştilor.
Art. 3. D-l Director General al Casei Centrale a Împropietăririi este
însărcinat cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor acestei decizii.
(ss) Al. Constantinescu”17.
În urma Jurnalului nr. 1698 din 13 iunie 1925, privitor la colonizări, s-a
stabilit ca pentru fiecare colonist să se acorde un lot de 10 h în interiorul judeţului
şi 15 h în zonele de graniţă, în cele două judeţe, Durostor şi Caliacra, din
Cadrilater. Colonizarea urma să se realizeze atât cu macedoromâni, cât şi cu
regăţeni, în procente egale.
Societatea „Meglenia” a luat iniţiativa să-l trimită în Grecia pe Demetru
Kehaia, şef de serviciu la căile ferate, ca delegat în privinţa organizării imigrării.
Acesta pleca la 12 iulie 1925 din Bucureşti, la 14 iulie prezentându-se la Consulul
General al României din Salonic. Tratativele cu guvernul grec au durat două luni.
În România se afla deja un grup de meglenoromâni, refugiaţi din perioada
războaielor balcanice (1912). Mulţi dintre ei erau veterani ai războiului balcanic,
fiind voluntari în campania din 1913, decoraţi cu Virtutea Militară cu spade.
Familiile acestora s-au aşezat în comuna Cocina, în anul 1925. Cei mai mulţi erau
originari din Liumniţa şi Oşani.
Colonizarea a început a se realiza odată cu luna octombrie 1925. Vaporul
„Iaşi” a adus primul contingent de macedoromâni (200 familii). Aceştia au
debarcat la Constanţa în ziua de Sf. Dumitru, 26 octombrie 1925. Alte grupe de
colonişti începuseră să sosească cu trenul, 70 de familii din localitatea Pleasa
(Albania), colonizate în satul Susurluc. Astfel, sfârşitul anului 1925 reprezenta
pentru macedoromâni un început în chestiunea colonizării în „Patria Mamă”.
În anul 1926, la 5 martie, soseau numeroşi meglenoromâni din comunele
Lundzini, Birislav şi aromâni grămoşteni din Livezi, iar la 15 aprilie veneau 160
familii din Cupa, Oşani şi Liumniţa. Urmează succesiv alte transporturi de aromâni
şi meglenoromâni. Meglenoromânii, în mare parte, au venit în anii 1925–1926,
fiind aşezaţi în satele din judeţul Durostor: Cocina (35 familii din Liumniţa şi
Oşani), Cazimir (27 familii din Cupa), Capaclia (70 familii din Lundzini şi
17 Ibidem, p. 132.
13 Comunităţi
457
Birislav), Bazarghian şi Aidodu (114 familii din Oşani), Strebărna (40 familii din
Liumniţa), Vischioi (30 familii din Liumniţa), Cadichioi (35 familii din Liumniţa),
Haschioi (40 familii din Liumniţa), Sarsanlar (40 familii din Liumniţa), Doimuşlar.
Avem deci, în anul 1926, în cele zece sate, aproximativ 431 familii de
meglenoromâni (socotind în medie 5 persoane/familie, rezultă 2 155 persoane).
Numărul lor, până în anul 1938 s-a mărit probabil cu încă 3–400 de persoane, prin
întregiri de familii, astfel că nu putem vorbi decât de aproximativ 2 500 de
meglenoromâni veniţi prin colonizare. Se observă faptul că aceste sate erau plasate
în interiorul judeţului, spre Dunăre, fiind ferite de conflictele provocate de
comitagiii din zona de graniţă.
Nu suntem de acord cu părerea cercetătorului german Thede Kahl, conform
căruia migrarea în Cadrilater a meglenoromânilor a fost, în primul rând, motivată
economic. Cităm: „Emigrarea în România era înainte de toate motivată economic,
iar cea din Turcia s-a făcut în mod forţat, în cadrul schimbului de populaţie dintre
Grecia şi Turcia”18. Exodul, părăsirea definitivă a unui teritoriu, de către o
populaţie sedentară (de agricultori), în cazul meglenoromânilor, îmbracă valenţe
diferite (economice, culturale, naţionale ş.a.) în vremuri paşnice, sau în vremuri de
război sau asuprire etnică. În cazul colonizării în Cadrilater a aromânilor şi
meglenoromânilor, motivaţia avută în vedere de statul român, ca şi de liderii
macedoromâni (meglenoromâni, în această speţă), a fost în primul rând naţională.
Din punctul nostru de vedere, conform documentelor epocii, este falsă ideea de a
atribui un scop mercantil mişcării naţionale macedoromâne de colonizare din
perioada 1925–1933.

10. STRĂMUTAREA ÎN DOBROGEA DE NORD
(COM. CERNA, JUD. TULCEA) ÎN ANUL 1940

În urma Tratatului de la Craiova (7 septembrie 1940), prin care se ceda
Cadrilaterul, s-a realizat, la cererea autorităţilor române, schimbul de populaţie
între Bulgaria şi România. Tratatul prevedea schimbul între „resortisanţi români de
origine etnică română şi resortisanţi români de origine etnică bulgară”. Nu se ştie
care a fost logica unor astfel de hotărâri, având în vedere faptul că existau deja, în
ţară, numeroşi refugiaţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, precum şi din Ardealul
cedat prin Dictatul de la Viena. Ipoteza mea ar fi că autorităţile ar fi dorit o
protecţie a nordului Dobrogei în faţa pretenţiilor exagerate bulgăreşti, care agitau
ideea ocupării şi a acestui teritoriu. Prin plecarea celor 60 000 de bulgari şi
aducerea celor 120 000 de români, s-a urmărit probabil domolirea pretenţiilor
bulgăreşti, prin dispariţia acestei populaţii de pe teritoriul Dobrogei de Nord şi
întărirea statalităţii româneşti pe teritoriul rămas în urma amputărilor teritoriale.
18 Th. Kahl, Istoria aromânilor, Bucureşti, Editura Tritonic, 2006, p. 187.
Emil Ţîrcomnicu 14
458
Dar, cu acest procedeu de schimb de populaţie, s-a pierdut orice speranţă de
revenire a Cadrilaterului la România, la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
După o perioadă de trei luni, în care au locuit în sate din jud. Ialomiţa,
meglenoromânii au fost colonizaţi compact în com. Cerna, jud. Tulcea, în urma
părăsirii acestei localităţi de către populaţia bulgărească. În această comună au
venit iniţial 270 familii de meglenoromâni şi 158 familii de aromâni. În anii 1940–
1948 aromânii au plecat în alte comune din Dobrogea, precum şi în alte zone ale
ţării, în căutarea unui trai economic mai bun. Câteva familii de meglenoromâni au
ajuns în Banat, în jud. Timiş, comunele Variaş şi Biled, precum şi în com. Bulgăruş
(din informaţiile lui Mihai Liveanu). Aceste familii au fost deportate de autorităţile
comuniste în Bărăgan, în anul 1951, datorită unui conflict la graniţa iugoslavă,
precum şi a rezistenţei faţă de colectivizarea agricolă.
În Cerna, meglenoromânii s-au grupat în funcţie de comunele din Grecia de
unde proveneau: familiile de băştinaşi, care erau deja grupate în estul comunei (în
principal bulgari şi români); în sud-est liumnicanii (din com. Liumniţa); în nord
lundzineţii (com. Lundzini); în centru, nord şi nord-est uşineţii (com. Oşani); în est
cupineţii (din com. Cupa).

11. SITUAŢIA ACTUALĂ A MEGLENOROMÂNILOR.
NUMĂR ŞI RĂSPÂNDIRE GEOGRAFICĂ

În Grecia, meglenoromânii se află în localităţile lor de baştină: Liumniţa,
Cupa, Oşani, Birislav, Lundzini, Târnareca. Locuiesc şi în comuna Nânta, dar
provin din comunele înconjurătoare după golirea acesteia în urma plecării
megleniţilor musulmani. Ei locuiesc şi în oraşele principale din Grecia: Aridea,
Axiupolis, Salonic, Vodena, Atena. De asemenea, locuiesc într-o seamă de
localităţi din Republica Macedonia, în marile oraşe şi în comunele de graniţă
Huma, Gevgelija şi Bogoradica. După războiul civil din Grecia, 1946–1949, „când
unele dintre comunele meglenoromâne au fost incendiate, o bună parte din
populaţia meglenoromână a luat drumul exilului, stabilindu-se în aproape toate
fostele ţări socialiste europene şi în fosta Uniune Sovietică. În ultimele trei–patru
decenii, mulţi dintre aceşti refugiaţi meglenoromâni, din dorinţa de a se apropia cât
mai mult de locul natal, s-au stabilit în R. Macedonia, iar unii în Grecia”19.
Numărul meglenoromânilor credem că nu poate depăşi astăzi cifra de 9 000–
10 000 de persoane. În România trăiesc aproximativ 820 familii de meglenoromâni,
dintre care aproximativ 230 familii mixte20. Viitorul lingvistic şi cultural merge
spre asimilare şi aculturaţie. Probabil, în două generaţii, maximum 50 de ani, din
dialectul meglenoromân va rămâne doar istorie. Numărul mic şi răspândirea pe o
19 Petar Atanasov, Meglenoromâna astăzi, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002, p. 7.
20 Virgil Coman, Meglenoromânii: i-am regăsit într-un periplu din 1996, în „Curierul Ginta
Latină”, 1999, an XI, nr. 3, Iaşi, p. 3.
15 Comunităţi
459
vastă arie, în teritoriul mai multor state, vor face ca acest dialect să dispară. Politici
culturale la iniţiativa statului român în parteneriat cu celelalte state balcanice,
dublate de o susţinere europeană pentru supravieţuirea acestui dialect, ar putea însă
produce un interes în folosirea şi prezervarea dialectului.
În România, meglenoromânii reprezintă o comunitate cultural-lingvistică
românească, cu specific sud-dunărean, ei fiind colonizaţi în Cadrilater ca români, la
cererea lor, făcând parte din comunităţile româneşti de peste hotare. Păstrând
proporţiile, în ceea ce priveşte istoria şi etnologia caracteristice fiecărei comunităţi,
putem să asemănăm cazul lor cu cel al saşilor din Ardeal, plecaţi în Germania, sau
al evreilor din întreaga lume, plecaţi în Israel.
Situaţia este deosebit de confuză şi delicată astăzi pentru meglenoromânii din
R. Macedonia şi Grecia, aşa cum rezultă din interviul profesorului Petar Atanasov
cu deputatul european Vlad Cubreacov. „Care credeţi că ar fi priorităţile
momentului pentru salvarea, conservarea şi dezvoltarea acestui dialect istoric al
limbii române? Să nu fie prea târziu. Eu mă tem că ar putea fi prea târziu. Singura
posibilitate ar fi dacă s-ar prelua experienţa pe care am avut-o în timpul Imperiului
Otoman. Un grai se păstrează prin şcoală. Dacă s-ar preda în şcoli limba română
literară, aşa cum era pe vremea otomanilor, ar fi o soluţie. Există şi alte voci care
consideră astfel. Părerea mea este că, dacă s-ar deschide şcoli cu predare în limba
română, meglenoromânii s-ar deştepta şi nu s-ar mai ruşina să spună că sunt
meglenoromâni. Eu, de exemplu, înainte de a-mi începe studiile la facultate, aveam
un sentiment de inferioritate, pentru că noi, meglenoromânii, eram dispreţuiţi. În
oraşelul Ghevghelia, unde am locuit, ascundeam faptul că suntem vlaşi. Mai târziu,
după ce am învăţat limba română literară, în timpul unei specializări în România,
mi s-a trezit sentimentul de mândrie naţională, sentimentul că nu suntem chiar aşa,
aruncaţi pe pământul ăsta, ci facem parte dintr-o naţiune mai mare. Aceasta
conştiinţă poate fi redobândită numai prin şcoală. Credeţi că ar putea apărea în
sânul comunităţii meglenoromâne iniţiative de salvare a graiului şi de redeşteptare
a conştiinţei naţionale? Sau ne-am putea gândi la o solidaritate cu o altă
comunitate românească, din ţările balcanice, mai largă, cea aromână, în scopul
perpetuării identităţii româneşti? Din păcate, toate iniţiativele mele de până acum,
de creare a unei şcoli româneşti, au eşuat, ideea nu a fost acceptată. Aveţi dreptate,
noi nu putem face o şcoală separată pentru meglenoromâni şi o altă şcoală pentru
aromâni. Trebuie să lucrăm împreună, pentru că şi ei şi noi suntem români. Sunt
unii care vor să deschidă şcoli cu predare doar în dialectul aromân. Nu văd cum
s-ar putea integra meglenoromânii în aromână. Există astăzi şi forţe influente de
peste hotare, care doresc separarea aromânilor din trunchiul comun românesc.
Sigur că orice idiom poate deveni o limbă, dar pentru asta trebuie întrunite mai
multe condiţii: un teritoriu pe care se poate dezvolta limba respectivă, un
învăţământ de toate nivelurile în această limbă şi instrumente administrative de
apărare a acestei limbi. Să fiu înţeles corect. Eu sunt la fel de îngrijorat de situaţia
dialectului aromân ca şi de cea a dialectului meu meglenoromân. Nu trebuie să se
Emil Ţîrcomnicu 16
460
înţeleagă că aş fi împotrivă ca aromânii să se cultive în propriul lor dialect,
nicidecum. Departe de mine un asemenea gând. Sunt însă conştient că o asemenea
izolare ar însemna o lovitură de graţie aplicată atât lor, cât şi nouă. Una e când ţi se
oferă posibilitatea să te cultivi într-o limbă literară, în care sunt traduse marile
opere ale lumii, în care există o bogată terminologie ştiinţifică şi care îţi permite să
înţelegi şi fenomenele lingvistice particulare din graiul sau dialectul tău, şi cu totul
altceva e când vrei să te limitezi la acest grai sau dialect. Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei a adoptat o Rezoluţie (nr. 1333/1997) şi o Recomandare „cu
privire la limba şi cultura aromână”. După decenii de tăcere, Rezoluţia 1333 a
APCE este primul document care recunoaşte existenţa românităţii balcanice şi
pune problema oferirii unor drepturi reale românilor din cele patru ţări din
peninsulă în care locuiesc aromânii. Unele – prea puţine – dintre cerinţele acestor
documente europene au fost îndeplinite şi doar parţial, în Macedonia sau Albania,
nu şi în Grecia sau Bulgaria. Credeţi că merită să încercăm să internaţionalizăm
chestiunea meglenoromânilor printr-o abordare la nivel european? Sunt de acord,
dar vreau să precizez un lucru. Dacă ne vom limita la dialect, la formele folclorice,
nu vom reuşi nimic. E valabil şi pentru aromâni, dintre care mulţi mi-au fost
studenţi. Graiul aromân s-a diversificat după fiecare ţară în care locuiesc aromânii
şi cei din Grecia, de exemplu, nu pot renunţa la cuvintele greceşti, cei din Albania
la cuvintele albaneze, ceea ce face imposibilă crearea unei norme literare unice
aromâne, diferită de norma literară daco-română”21.
Trebuie să mai spunem faptul că, în programul de guvernare al alianţei
PSD-PC şi PDL, există prognoza că statul român va determina recunoaşterea ca
români a tuturor celor care fac parte din comunităţile istorice şi au un etnonim
românesc. Un lucru greu de realizat, dar intenţia trebuie semnalată.

21 Petar Atanasov, Tot ce am realizat datorez limbii române, interviu luat de Vlad Cubreacov,
„Romanian Global News”, 15 august 2008.

 

BELGRADUL, partea I, II si III

belgrad

Harta Serbiei cu Capitala la Belgrad

«Acest oraş a purtat diferite nume: Singidunum la Romani; Singedon la Procopiu; Alba Græca la Romanii din Orient (Austro-romani); Biograd, Beograd, Bielgrorod sau Belgrad (Cetatea Albă) la slavi; Beligrad la timoceni (n.n.); Nandor-Feyer (Feher) var, Uj-Fehervar, la Unguri; Cetatea-Albă a Sârbilor la Români; Darol Djihad, Dar-ul-Djihard (Poarta Războiului sfânt) la Turci; Griechish Weissenburg (Cetatea-Albă grecească) la Germani.
Lăsând la o parte epoca oamenilor primitivi, acei de cavernă, cei dintâi locuitori cunoscuţi cari par a fi locuit această regiune a pământului, au fost Celţii. Obscuri şi liniştiţi, ei au trăit aproape 1 000 de ani, locuind această regiune până când cuceririle Sciţilor îi împinsese spre occident.
Mult timp în urmă, întărindu-se, ei reveniră, bătură pe Antariaţi, pe care îi găsiră ocupându-le locul, formară un mare imperiu, pe care-l întinseră până la Marea Neagră (al VI-lea secol a. Chr.)
În timpul acestei mari împărăţii, solul şi mai ales malurile Dunării, se acoperi cu oraşe. În al III-lea secol, însă o revoluţie ale cărei cauze şi detalii lipsesc cu totul, desfăcu acest colosal imperiu pentru a nu se mai forma decât naţiuni izolate cari au fost pe rând învinse de legiunile Romane.
Romanii au zidit o mare cetate pe locul ocupat astăzi de oraşul Belgrad. Ei au pus aci sediul legiunii a IV-a Flavia Felix.
În acest punct divinul Traian, trecu în revistă pentru prima oară, după concentrare, armata Romană ce urma să intre în Dacia.
*

Iată statul major a armatei romane la începutul primului război contra Dacilor:

Marcu Ulpiu Traian, împărat, comandant şef.
Garda imperială (formată din cohortele pretoriene)

Trupele din ambele Mesii:
Trupele din Mesia Inferioară
– Legiunea I Italică
– Legiunea V Macedonică

Tupele din Mesia superioară:
– Legiunea VII Claudia Pia Fidelis
– Legiunea IV Flavia Felix

Trupele din Panonia:
– Legiunea II-a Adjutrix
– Legiunea XIII Gemina Pia Fidelis
– Legiunea XIV Gemina Martia Vitrix

Cohortele auxiliare:
– Cohorta I Civicum Romanorul equitata
– Cohorta II Hispanorum
– Cohorta III Britanica

Cavaleria Numidă, Armata Rinului.

*

La organizarea imperiului, acest teritoriu făcea parte din Mesia superioară sau occidentală.
În al II-lea secol d. Chr. se semnalează în această localitate debutul emigraţiilor germanice.
În al IV-lea secol invaziunea Vizigoţilor lui Allaric. Către finele acestui secol Ostrogoţii lui Theodoric, împinşi de Huni, dobândiră permisiunea de a se stabili în această regiune, dar mai târziu ei au fost goniţi de Avari, cari erau aşezaţi pe ţărmul stâng al Dunării şi cari împingeau departe, în imperiu, incursiunile lor, pe ţărmul drept al Savei şi al Dunării.
În mijlocul secolului al V-lea expediţia Hunilor lui Attila.
În al VI-lea secol restabilindu-se autoritatea imperiului roman de Orient, la Belgrad, iar în anul 582, murind Tiberiu, urmă pe tronul Constantinopolului, Mauriciu; Baian, hanul Avarilor – cari formaseră un al doilea imperiu hun, compus din : huni, slavi, etc. – formând o armată tare, în peninsula Sirmiului, hotărî să atace pe Romani. El începu prin Belgrad (Singidunum de atunci), îl înconjură în o frumoasă zi de vară, timp în care locuitorii se aflau împrăştiaţi la câmp, lucrând agricultura.
Cu toate că oraşul era aproape deşert şi garnizoana luată fără veste, Romanii se bătură bine şi cu ajutorul locuitorilor rămaşi sau alergaţi de toate părţile, garnizoana făcu din Avari un mare măcel; la fine însă Avarii rămaseră stăpânii cetăţii pe care o jefuiră şi dărâmară.
Iustinian restabili cetatea din Ruine.
Slovenii, cari, deja la finele secolului al V-lea, începuseră să treacă Dunărea pentru a se stabili la sudul acestui fluviu, fac din nou progres. Populaţia romană se contopeşte cu ei sau se retrage în munţi.
Către finele secolului al VII-lea, Eracliu, împăratul Orientului, pentru a proteja frontiereele imperiului, contra prădării barbarilor, cheamă triburile slave care trăiau pe versantul nordic al Carpaţilor, către Vistula. Croaţii fură cei dintâi care veniră: ei ocupară Istria, până spre Spalato. Puţin în urmă (an 640) Sârbii îi urmară; ei, împrăştiindu-se ocupară, la început, Macedonia, apoi Bulgaria, în fine Bosnia şi Croaţia, populând ţările pe cari invaziunea Avarilor le devastase completamente, terminară prin a se stabili între Drina şi Timok.
La început, Sârbii au fost Vasalii Grecilor, cari îi chemaseră; apoi ai Bulgarilor. Cu încetul deveniră independenţi; ei aruncaseră sveranitatea lor împăraţilor din Orient şi formând o întinsă domnie, luară numele de regi, primind învestitura dela Papa. În acest timp, Belgradul, sub dinastia Nimanzilor, trece în mâinile Sârbilor, după ce în al X-lea şi XI-lea secol, fusese dominat, pe rând când de unguri, când de byzantini. Astfel: Sârbii sunt constrânşi, la începutul secolului al IX-lea, să recunoască supremaţia Bulgarilor. Dela 976-1014 Samuel ţarul Bulgarilor repune pe sârbi sub sceptrul său. În 1018 Împăratul din Orient, Vasile exterminatorul Bulgarilor, face din Serbia o provincie romană. În 1040, marele şef Boghislav Ştefan cu armele în mână, dă libertatea Sârbilor. Dela 1050 -1048 fiul său Mihail este numit rege cu aprobarea Papei Gregorio al VII-lea.

harta-serbiei-dinastia-nemanjici

Harta Serbiei în timpul dinastiei Nemanja

Dela 1082-1085 Bosnia se reuneşte regatului Sârb. Întâia (1096-1099), a doua (1147-1149), apoi a treia (1189-1192) cruciată deschid drumul Belgradului şi a Constantinopolului. În 1151, împăratul Orientului Emmanuel, reduce din nou la ascultare Serbia şi Bosnia. În 1183 Sârbii se răscol sub ordinele marelui lor şef Ştefan Nemanja. Dela 1195-1224, fiul său Ştefan al II-lea este primul rege încoronat al Serbiei.
În acelaşi timp cu Sârbii, Bulgarii se revolt în înţelegere cu Românii (amestecătura locuitorilor primitivi cu Romanii, îi califică Lt. Col. elveţian H. Hungerbuhler în raportul său asupra războiului Sârbo-Bulgar, dela Belgrad la Maritza inferioară şi Agathopolis pe Marea Neagră).
Acest imperiu, care cuprinde mai toată Tracia, cu toată Macedonia, Albania, este apogeul puterei bulgare; dela 1275-1320 domneşte regele sârb Uroş Milutin. El cuprinde nordul Macedoniei şi al Albaniei. Ştefan Duşan (1321-1355) supranumit Puternicul, mai întâi rege, ia (1346) titlul de ţar al Sârbilor şi Grecilor. El este cel care zideşte pentru prima oară cetatea Belgradului, teritoriul căreia ’l supune în 1355, cu Bosnia, din mâna Ungurilor, întinzând oraşul destul de departe. Profitând de slăbiciunea împăraţilor greci, împinge cuceririle sale până la porţile Constantinopolului după ce în 1330 supuse pe Bulgari. Imperiul său se întinde dela Belgrad la Raguza şi Ianina, istmul de Corinth, dela Marea Ionică la Marea Neagră, cuprinzând mare parte din Tracia, Macedonia, Albania, Epir, etc. Acest imperiu reprezintă apogeul puterii sârbeşti şi rămâne visul de aur al aspiraţiunilor naţionale.

cetatea-alba-belgrad

Cetatea Albă – Belgrad în secolul XVI

În 1356, el merse asupra Constantinopolului, în fruntea a 80 000 oameni şi poate că l’ar fi luat dacă nu ar fi murit fără veste. Speriat, Imperiul din orient cheamă, din Asia, pe Turci în ajutor.
Acesta a fost apogeul Serbiei: se poate lesne înţelege starea de prosperitate în care se afla Belgradul în acest timp.
În 1356, Voevodul Vucaşin, omoară pe ţarul Uroş, fiul lui Duşan şi punând mâna pe putere, reia titlul de Kral (rege). În 1366, Bulgarii se supun Turcilor, cari dela 1353 intraseră în Europa. În 1382, principii slavi, în urma luării Sofiei de Turci, se unesc în contra lor.
Unul dintre scuccesorii lui, Lazăr, demoralizat prin intrigile continue ale seniorilor feodali, al căror rezultat împiedică unirea tuturor eforturilor slave, după ce distruge Belgradul spre a nu mai fi un element de discordie între Unguri şi Sârbi este bătut la câmpia Mierlei (Kosovo-Polje) în sângeroasa luptă din 13 octombrie 1389 (Amselfeld, aproape de Novibazar) al cărui suvenir este păstrat în legende ca unul ce arată ziua căderii independenţei naţionale sârbeşti.
Făcut prizonier, Knreazul Lazăr este decapitat, dar şi Murat al II-lea, Sultanul învingător, este asasinat de un fanatic, Miloş Cobilovici, care se strecurase până în cortul său.
Sârbii au păstrat însă principii naţionali, sub numele de Despoţi. Succesorul lui Lazăr, fiul său Ştefan cel înalt, face din Belgrad pentru câtva timp, capitala sa şi unul din succesorii săi, Gheorghe Brancovici, cedează Belgradul regelui Sigismund, în schimbul unor citadele, în Ungaria şi mută reşedinţa sa la Semendria.
Poziţia admirabilă şi tare a acestei cetăţi, zidiă pe coline, excelenţa portului său, soliditatea zidurilor sale, a făcut mult timp din ea bulevardul Ungariei contra Turciei, care nu încetase a încerca posesiunea ei.
Aşa, în 1439, primul prinţ infidel care o atacă, a fost Amurat al II-lea. El veni, urmat de toate forţele sale, să asedieze Belgradul şi îl bombardă fără preget, timp de mai multe zile şi nopţi, cu turnuri a căror ghiulele erau de 100 de livre. O parte din fortificaţii fură răsturnate de proiectile şi Amurat crezu momentul sosit, de a se da asaltul general. Dar locuitorii juraseră să se îngroape sub ruinele patriei lor şi cu toate că Turcii, sub conducerea lui Ali (un căpitan), se răspândiseră deja în cetate şi se credeau stăpâni, se văzuseră deodată înconjuraţi de toate părţile de asediaţi, cari făcură din ei un spăimântător carnagiu şi-i aruncară înafara zidurilor cetăţii. Descurajat, de acest sângeros eşec – pierduse 17 000 oameni – Amurat ridică asediul pentru a intra în statele sale, după ce stătuse şapte luni înaintea cetăţii în care ilustră Colonelul Giovani de Ragusa.
Şasesprezece ani mai târziu, în 1456, Mohamed al II-lea, teribilul învingător al Constantinopolului, voi să termine cuceririle sale prin luarea Belgradului. Îl înconjură pe uscat. În capul unei înfricoşate armate, pe când flota sa îl bloca pe Dunăre. De partea cealaltă a fluviului se afla lagărul lui Ladislau, regele Ungariei cu o puternică armată.
Văzându-se în imposibilitate de a ajuta Belgradul, dacă nu ar fi împrăştiat mai întâi flota turcească, regele îmbarcă elita trupelor sale pe vase mari şi se aruncă cu atâta hotărâre în mijlocul vaselor inamice, că înnecă o parte din ele, puse mâna pe alta, iar restul îl împrăştiă în toate părţile. Acest succes deschizându-i comunicaţia cu Belgradul, el aruncă în cetate pe redutabilul Ion Corvin de Huniade ( Dracul Turcilor sau Dracul pentru Turci) şi pe Ioan Capistran, călugăr cordelier, trimis de papa Alexandru în Ungaria pentru a predica o cruciadă, care ridică moralul soldaţilor, mergând, la toate ieşirile, din cazul luptătorilor, cu crucea (crucifixul) în mână şi arătându-le coroana de martir suspendată deasupra capetelor lor dacă mueau pentru apărarea religiei.

ion-corvin-huniade

Ion Corvin de Huniade

El se găsea totdeauna în mijlocul pericolelor. Obligând pe luptători să moară, decât să se retragă, trupele intrau totdeauna victorioase.
Sălbaticul curaj al soldaţilor lui Mahomet se sfărâmă înaintea acestui îndoit zid: devotamentul, geniul unuia şi exaltarea religioasă a celorlalţi. Cu toate acestea, artileria turcească practicând o largă breşă, musulmanii se arunc în cetate fără să încerce nicio rezistenţă. Dar calmul aparent acoperea o înşelătoare şiretenie de războiu lui Corvin: deodată, în sunetul trâmbiţilor, creştinii se precipit asupra Turcilor, surprinşi în trimful lor, îi înconjoară din toate părţile şi-i măcelăreşte teribil. În zadar Mahomet voeşte să oprească fuga soldaţilor săi; chiar el singur atins de o crudă rană, căci pierduse un ochiu, este antrenat de fuga lor; după ce, cei mai buni ofiţeri au căzut în luptă sau au fost răniţi, învingătorul Constantinopolului ridică cu ruşine asediul, după ce pierduse înaintea Belgradului mai întreaga sa armată şi cea mai mare parte din tunuri şi bagaje. Dar oraşul plăti, desrobirea sa, cu viaţa eroului care-l scăpase de furia musulmană: Ioan Corvin muri în urma rănilor (?) primite în cel din urmă atac al Turcilor, la 10 septembrie 1456.
În memoria liberării Belgradului, Papa Calistrat al III-lea institui serbarea anuală a Transfigurării Domnului (calendar catolic) pe care o puse de ziua de 6 August, aniversarea acelei retrageri a lui Mahomet. În acest războiu a apărut pentru prima oară semiluna pe însemnele armatei Otomane. Filip regele Macedoniei, înconjurând într’o noapte întunecată Bizanţul, luna apărând în formă de crai, lumină câmpul şi gărzile, descoperind mişcările trupelor Macedonene, ai cunoscători lunei, Bizanzinii puseră emblema craiului pe toate monumentele lor, emblemă adoptată şi de Mahomet la luarea Constantinopolului (Histoire de la Tuquie, p. 22).
Aceste umilitoare eşecuri ar fi trebuit să descurajeze pe urmaşii lui Mahomet, dar grea pentru sultani, cu atât ea excita mai mult ambiţia lor.
În 1493 Ali-Bey încearcă să surprindă cetatea Belgradului prin trădare. Paul Kinezul puse mâna pe trădători şi îi omorî prin diferite sisteme.
La 1494 Turcii încercând să asedieze Belgradul, Kinezul îi puse pe fugă.
În 1521 Suleiman al II-lea, dominatorul secolului său, întoarse armatele sale victorioase contra acestei chei a Ungariei, pe care o blocă mai întâi prin vizirul său.
El singur, plecă apoi la armată spre a-i grăbi operaţiunile de asediu. Geniul lui Corvin nu mai presida apărarea şi o artilerie formidabilă bătu zidurile în breşă timp de 6 săptămâni.
În urma a 22 asalturi furioase, a căror impetuozitate era îndoită prin prezenţa lui Suleiman, oraşul trebui să se resemneze la o capitulare pe care după executarea ei, Sultanul nu o respectă şi trecu garnizoana prin sabie.
A doua zi se duse la catedrală şi o transformă în moschee. Locuitorii unguri au fost trimişi peste Dunăre iar Bulgarii la Constantinopole, unde populară mahalaua zisă pe atunci „Bulgară”.
Într’o altă expediţie la 10 Noemvrie 1529 Soliman încoronă în Belgrad pe Zapolia ca rege al Ungariei, punând-ui pe cap coroana Sf. Ştefan.
În 1551 Meemet, paşa Belgradului nu reuşeşte să ocupe Timişoara.
La 20 Iunie 1566 Suleiman cel Mare trecând spre Viena soseşte la Belgrad în trăsură, unde primeşte pe Sigismund Ioan, fiul lui Zapolia, asigurând-ul de coroana Ungariei dând-ui şi câteva locuri peste Tisa.
Timp de două secole Poarta rămase stăpână pe Belgrad.
(…)» (1700 n.n.)

asediul-belgradului

Asediul cetăţii Belgrad 1456 de către Imperiul Otoman condus de Mehmed al II-lea

SINGIDUNUM – BELIGRAD

Note de drum:

Reproducem aceste opinii de la alţii pentru ca să nu creadă sârbii sau bulgarii că noi le faricăm istoria, pentru că vrem să-i subjugăm.

joc-calus.jpg

Joc Căluş în zona Olteniei.

Peninsula Tracică sau Dacică, mai târziu Balcanică este leagănul a două seminţii, şi anume a grecilor şi a tracilor (dacilor). Tracii sau dacii erau socotiţi ca a doua populaţie din vremea lor, ca număr, după indieni. Asta o spun ca să audă şi sârbii.
Primul nume al dacilor se atribuia păstorilor sau ciobanilor, care mai târziu se identifică cu primii creştini. Turcii au intrat în Europa fiind chemaţi de greci să-i apere de sârbi, care-i ocupaseră. Încetul cu încetul turcii ocupă întreaga peninsulă Balcanică inclusiv pe sârbi la 1389. Puterea turcilor era atât de mare încât ostaşul obişnuit avea dreptul să taie capul creştinului şi să-l pună în traista ce-i atârna de gât, ca să ceară răsplată de la sultan. Cu cât cineva avea mai multe capete tăiate de creştini, cu atât era mai admirat şi dăruit de turcii bogaţi, socotindu-i pe aceştia nişte viteji. Capetele erau expuse pe zidurile Constantinopolului înfipte în pari, ca să arate măreţia unui imperiu. Aşa era obiceiul la turci să-şi poarte sabia şi să aibă o traistă la gât în care să ţină capete de creştini. De la turci au luat obiceiul şi sârbii care tăiau capetele răsculaţilor răniţi ce puteau cădea în mâinile turcilor.
Turcii şi albanezii numeau pe păstorii vlahi sau aromâni «ciobeni» sau «ciobani». Aceasta este evoluţia semantică, până mai târziu în Evul Mediu, când cei care păzeau oile şi vitele erau vlahii, pe care românii îi numeau «păcurari», cuvânt care se aude şi azi, nu departe de valea nilului, pe valea unui pârâu, care se cheamă Ţara Pecurarilor vlahi (Vlahia Pecurarilor).
Sârbii au împrumutat de la români cuvântul «pastir». De fapt ocupaţia sârbilor nu era păstoritul, ci pescuitul şi agricultura. Unii dintre cărturarii lor recunosc că au ceva din cruzimea mongolilor, de aceea există o zicală reprodusă în mai multe manuale şi studii: «Dacă zgurmi pielea rusului, dai de pielea originară a strămoşilor lor din Mongolia de odinioară».
Sârbii sunt şi ei nişte fraţi ai ruşilor şi nu trebuie să ne mire unele crime de genocid care s-au săvârşit în trecut şi se săvârşesc şi în prezent.
Mai târziu sârbii, bulgarii şi grecii împrumută obiceiul de la turci ca să considere că cetăţeanul statului – proprietatea statului sârbesc, grecesc, bulgăresc etc., şi că statul are drept de viaţă şi de moarte asupra cetăţeanului; de aceea oricine putea fi ucis de un altul dacă era bănuit că a trădat statul sau credinţa creştină. Acest lucru se poate vedea şi azi – avem probe cum e cazul Cameniţa Mică, acum 2 ani când un român este omorât de un sârb asistat şi de preot (sârb) la miezul nopţii, pentru că a fost găsit în cârciuma satului cântând româneşte. Crima s-a comis, iar criminalul nici astăzi nu este judecat, ci este liber la Belgrad, deci se consideră că s-a produs actul criminal în interes de stat. Nici oamenii care au fost de faţă în momentul săvârşirii crimei n-au curajul să depună mărturie împotriva unui sârb naţionalist, iar despre preot, nici nu a fost certat de superiorii săi pentru că este complice la crimă, pentru că românii sunt trataţi ca nişte prizonieri pe viaţă, iar sârbii i-au expropriat şi de dreptate. Culmea ironiei este că s-a găsit nodul în papură care dezleagă misterul: anume, Preşedintele Mişcării Românilor din Serbia, Dl. Dimitrie Crăciunovici a fost chemat în judecată pentru calomnie, întrucât a lansat zvonul că cei doi sârbi (preot şi naţionalist) sunt vinovaţi. Procesul D-lui Crăciun este în curs de judecată. Statul şi mass media, nici azi n-au dat publicităţii numele celor doi criminali, iar familia defunctului n-a avut îndrăzneala să-i cheme în judecată pentru omucidere pe cei doi «oficiali-criminali de stat». Cititorul nostru neavizat, fie el om politic, fie cetăţean de rând încă nu s-a trezit ca să afle ceva din psihologia poporului slav.

Până aici am publicat partea cea mai veche despre istoria cetăţii Beligradului cam până la 1700, când Serbia nu exista pe hartă. Scopul nostru este să arătăm adevărata faţă a istoriei, încât şi sârbul şi românul şi neamţul şi alţii să înveţe ceva din trecutul acestor popoare balcanice, dintre care unele s-au menţinut prin desele războaie cu turcii; aşa a fost Valahia şi Moldova, Ungaria, Austria, etc.. Sârbii dau buzna în faţa istoriei ca să arate că sunt cei mai vechi pe faţa acestui pământ, deşi ei, cu ţară defiinţată, tot timpul s-au ocupat în mod paşnic, cum să acapareze alte teritorii din nordul Serbiei vechi, ca să ajungă la Niş şi la Belgrad să ocupe cu populaţie sârbească Banatul şi Voivodina. Sârbii au ajuns prima dată să pună capitala de la Kraguievac la Belgrad. Până aci fusese prima capitală la 1833 în oraşul pe atunci aproape românesc Pojarevac (Podul Lung).
Primele date statistice arătau că Belgradul era o fortăreaţă turcească, iniţial construită de romani, când s-a numit Singidunum, iar la 1833 capitala încă era la Pojarevac în mijlocul românilor timoceni, iar la 1849, după savantul sârb Iovan Petrovici, oraşul Kraguievaţ, unde s-a mutat capitala, era locuit de aromâni; sârbii îi ziceau Cinsarska Varoş-Oraşul Aromânilor. Deci şi această localitate, locuită de neamul nostru, devine capitala Serbiei. În anul 1849, capitala se mută pentru prima dată la Belgrad şi avea un sat lăturalnic în faţa cetăţii de vreo 3 000 locuitori dintre care numai câţiva sârbi. Pe la anul 1876, francezul R. Gambetta, voind să afle pe unde se întind românii şi aromânii din Balcani, a făcut o călătorie, iar la Belgrad, când a sosit, nimeni nu cunoştea un cuvânt franţuzesc, înafară de un bătrân «Nuşu» aromân. Acesta a rostit cuvântul de bun venit; administraţia din Belgrad avea 14 consilieri, dintre care «2 sârbi şi 10 vlahi», probabil proporţional cu numărul populaţiei, după originea etnică.
Prima statistică cunoscută a fost la 1900 când Belgradul avea 65 100 locuitori, la 1905 – 80 000 locuitori, iar în 1914 când a început I Răboi Mondial peste 100 000. După câte îmi amintesc pe la anul renaşterii Serbiei, 1833 număra aproximativ 800 000 suflete, din care românii din Timoc erau, după unii 1 la 6 sârbi, iar după alţii, 1 la 10 sârbi. Deci aceasta este imaginea, aproape exactă a densităţii populaţiei din Serbia, care astăzi, s-a întărit atâta încât nu se mai iubeşte sârb cu sârb; sârbii din Muntenegru s-au declarat independenţi, din Bosnia şi Herţegovina la fel, însă ei pun bază, nu pe sârbii din Sandjak sau pe ungurii din Vojvodina; ci pe românii dintre Morava-Timoc, pe care i-au poreclit cu un nume medieval «vlah», cum de pildă este «maghiar» pentru ungur, «şvab» pentru neamţ», «muscal» pentru rus, «vlah» şi pentru italian sau altele. De aceea ei îşi permit astăzi să spună că sunt primii în Balcani, iar românii sunt cel mai ignorant popor cu o limbă urâtă, leneşi şi hoţi, pe când ei sunt modelul pe care ar trebui să-l înveţe toţi europenii; în şcoli, educatorii lor când vorbesc de neamul românesc, învaţă copiii şi îi educă să urască limba română şi neamul din care se trag şi că e ruşine să fii român. Aceasta este îndeletnicirea şcolii şi bisericii sârbeşti. Copii au învăţat în şcoli sârbeşte şi bulgăreşte, încât nu mai învaţă limba maternă de la părinţi. Am arătat în alte articole că părinţii, încă de sub comunişti erau obligaţi să vorbească limba oficială (sârbă/bulgară) şi să le fie ruşine să vorbească româneşte. Acest lucru se vede şi azi. Ei sunt convinşi că acest pământ cândva a fost sârbesc, iar sârbii au fost poporul cel care a condus peste tot.

Partea II

harta-banatului

Harta Banatului

Continuăm în Partea a II-a cu mărturii despre trecutul acestei fortăreţe romane şi turceşti.

«Electrorul de Bavaria, numit de împăratuş Leopold, general al armatelor imperiale, a fost însărcinat să cucerească această cetate dela Turci. După ce-i bătu, trecând Sava, el asedie Belgradul la 30 iulie 1688. O înfiorătoare canonadă, care dură 25 de zile făcu ca zidurile să se surpe din toate părţile; comandantul turc refuză să se predea. La 6 septemvrie s’a dat un asalt general; de ambele părţi au fost atacuri grele şi puţin a lipsit ca imperialii să piardă partida. Atunci Electorul în capul trupelor împreună cu prinţul Eugeniu se aruncă la atac însufleţind soldaţii. Chiar Electorul este rănit la cap. Dar în fine Germanii pătrund în Beşgrad, pe care îl inundă în sânge; 5 000 eniceri sunt trecuţi prin ascuţişul săbiei şi o mare cantitate de material devine prada învingătorului. Această frumoasă cucerire, răspândi bucurie în tot impriul, bucurie însă de scurtă durată.

În acest an nu se mai vorbi pe frontiera creştinilor, decât de faimosul bandit  asiatic, numit Ieghen Paşa, care devenise o tristăcelebritate în provinciile asiatice prin asasinatele sale. Împreună cu Rustam-Paşa, adunară cât mai multe trupe şi au încercat chiar să împiedice pe Electorul de Bavaria să treacă Sava; dar artileria imperială le strică întreprinderea şi podul ce-l făcuseră Turcii servi chiar imperialilor, cari trecând Sava, cum văzurăm, asediară şi luară Belgradul.

În 1595 pe când Sigismud principele Transilvaniei înconjurase Timişoara, un corp din  armata sa observa Belgradul. Ameninţat  de 21 000 de Turci ce veneau din această parte, el detaşează două divizii spre a întări corpul său de observare. Atacă şi aruncă pe Turci către Panciova, de unde aceştia trec la Belgrad.

La 25 Decemvrie Sultanul Amurat al Iv-lea, supărat pe vizirul său Kara-Mustafa pentrucă fusese bătut de Sobieschy la asediul Vienei, puse să-l sugrume la Belgrad iar capul îi fu trimis la Constantinopole şi prezentat apoi pe o tavă de argint.

În anul 1690 marele vizir, Mustafa Kiupruly s’a prezentat înaintea Belgradului, în capul unei armate mari şi l-a blocat. De opt zile artileria sa fulgera cetatea, când o bombă căzând pe o magazie cu pulbere a făcut-o să sară în bucăţi, cu toate casele dimprejur şi o parte din ziduri. Turcii profitând de dezordinea ce acest accident răspândise printre asediaţi , se arunc cu impetuozitate la un asalt disperat (8 oct. 1690); 700-800 oameni comandanţi de generalulu D’Aspermont şi ducele de Croi, reuşiră să scape, traversând Dunărea; dar alţii 6 000, care nu putuseră găsi vreo ieşire, au căzut sub fierul musulmanilor, împreună cu cea mai mare parte din locuitori.

Cum se vede, vizirul n’a pus mâna pe această cetate decât printr-o izbitură cerească, pentrucă bomba incendiase magazia cu pulbere. Fără aceasta, toate invenţiile artei, nu ar fi putut dispune această cetate să se predea, pentrucă armata otomană nu dispunea de provizii şi la finele lui octomvrie sezonul era foarte înaintat.

În 1694 Ducele de Croi, profitând de deplasarea armatei turceşti  încearcă din nou să cucerească Belgradul. Artileria şi minele au jucat un rol atât de mare că în 8 zile toate uvrajele avansate erau reduse în pulbere. El se prepara să dea asalt, când marele vizir se arăta, cu o puternică aramtă şi-l sili să ridice asediul.

Această strălucitoare cucerire era rezervată principelui Eugeniu de Savoa, marele căpitan, devenit spaima Europei şi a Asiei.

Soarta tuturor fortăreţelor importante, situate pe extrema frontieră a statelor puternice şi războinice, este de a fi expuse primelor lovituri când războiul izbucneşte între suveranii lor, – cum era Belgradul, cum va fi Galaţi, Belgradul viitorului.

În anul 1690 când Turcii reluară Belgradul găsiră parapetul reparat şi partea din afară cu un drum acoperit, terminat.

În 1693 imperialii, revenind la asediu, găsiră tot perfecţionat şi ameliorat. Numitul Cornaro, născut în Candia şi care servise în timpul asediului, în această cetate, în calitate de inginer, avusese direcţia acestor lucrări.  Acest ofiţer trecuse în serviciul împăratului german, de unde până atunci fusese în serviciul său. Turcii îl plătiră cu sume mari şi el mări fortificaţiile cetăţei, pe care le construi după adevăratele principii ale artei. A fost primul care a învăţat pe Turci nu numai  modul de a construi apărări dar încă a grăbi lucrările şi a căptuşi uvragele.

El a a vut sub comanda sa mai mulţi greci şi armeni, pricepuţi. În orice caz, în întrebuinţarea şi prepararea minelor, fuunul din cei mai buni elevi ai cavalerului Verneda, în Candia.

La 6 august 1697 Sultanul sosi la Belgrad. Turcii meditau un asediu, nedeterminat încă, pentru care scop ei întruniseră împrejurul Belgradului toate cele necesare. Flota lor, după Dunăre, era de 16 galere, 30 fregate şi 60 şeice. Cea mai mică din galerele lor purta 10 tunuri şi 150 oameni.

Mai întâi ei trecură Sava, având aerul să se îndrepte spre Petru Waradin. Dar curând înţelese că, înainte de a asedia această cetate trebuia să distrugă Titul, care le putea deranja comunicarea cu Timişoara şi servi imperialilir de magazie. Ei au luat-o deodată spre dreapta, pentru a trece Dunărea.

După bătălia de la Zenta, principele Eugeniu trecu Sava în Bosnia, pe care, timp de 18 zile, o distruse şi prădă. În ea găsi mari comori, mai cu seamă în oraşul Serayevo (Bosnia-Serai).

La 1716 imperialii hotărându-se să atace pe turci şi începând pregătirile lor, Turcii se strânseseră şi ei la Belgrad, în tot cursul lunei Iulie. La 15/26 şi 16/27 Iulie, ei trecură Sava şi campară între Semlin şi Banostza. LA 21 Iulie (1 August) ei înaintară la Salan-kemen şi la 2 August st. N. la Carloviez. Puţin în urmă ei fură complet bătuţi de principele Eugeniu de Savoia, la Petru Wardain, în ziua de 5 August 1716.

Trecerea Dunării. Asedul şi bătălia dela Belgrad din ziua de 5/16 August 1717.

harta-banatului

Imagine conţinând asediul Belgradului la anul 1717

După bătălia dela Petruwaradin şi cucerirea Timişoarei, totul părea a invita pe Majestatea Sa Imperială şi Catolică, a îndoi generoasele sale eforturi contra inamicilor comuni şi perpetui ai numelui creştin şi a-i promite un succes fericit. Turcii nu mai apăreau. Generalul se cavalerie Contele de Mercy, lăsat la Timişoara  de serenisimul şef (principele Rugeniu), pusese mâna pe Panciova, Uj-Palanka (vechea Lederata) şi Meedia, trei mici cetăţi, deopotrivă necesare pentru siguranţa Banatului şi să înlesnească drumul altor cuceriri.

Panciova era (1717) o palancă situată pe Timiş, la o jumătate de oră de locul unde acest râu intră în Dunăre şi la două ore de Belgrad. Nova (ujPalanca era o altă palancă, situată câteva leghe mai la vale, pe gârla, Kanatia, are o învecinează şi care se varsă şi ea în Dunăre; Mehadia a tria palancă, care înaintează mai mult ca Uj-Palanca spre răsărit, se găseşte în munţii cari despart Banatul de România. Câte trei aceste cetăţo se încinară la discreţie şi ai fără nicio rezistenţă, ademenite prin dulceaţa învăngătorului, care sudese aplicată garnizoanei Timişoarei şi ale cărei bune efecte le încercară şi ele.

eugeniu-de-savoya

Eugeniu de Savoya

Contele de Mercy caută să ocupe şi Orşova, cetate pe Dunăre nu departe de meedia şi compusă din trei forturi, câte unul de fiecare ţărm (Carol s. Şi Elisaveta d.) şi al treilea în insula Ada-Kaleh.Dar informându-se că garnizoana era hotărâtă să se apere la disperare, el se retrase: fie pentru motivul că nu avea destule forţe, pentru o întreprindere atât de mare, fie că de altă parte,

sezonul era prea înaintat. Cu toate acestea, el aşeză cartierele sale pe Dunăre, în lungul fluviului: dreapta la Panciova şi stânga la Uj-Palanca şi pentru a-şi asigura mai bine aceste două posturi el le repară întăririle.

Serenisimul prinţ, Eugeniu de Savoia, medita de atunci asediul Belgradului şi în acest scop contele de Mercy primi ordinul de a stabili un depozit de făinoase şi să caute un punct avantajos pentru ca armata să treacă Dunărea. El îşi îndeplini această datorie cât se poate de exact şi mai fericit.

Depozitul fu format la Panciova, iar trecerea descoperită ceva mai jos de îmbucătura Timişului, la punctul numit pe vremuri Homolyen. Ţărmul era foarte lesne de apropiat. Nicio înălţime nu-l domina şi era dispus aşa ca atunci când va fi abordat, să se găsească înaintea sa o baltă de 800 de paşi, paralel cu Dunărea, care nu permitea inamicului să presupună debarcarea. El informă pe prinţ, care venind apoi, în persoană, aprobă ideea.

Aceasta era la 9/20 Mai. Prinţul sosi la Petruwaradin la 10/21 şi nu se opri decât timpul strict necesar pentru a da ordinele sale. El se întoarse la 17/28 şi trupele se adunară, parte la Futack, unde se afla chiar prinţul în persoană. Unirea se efectuă la 3/14 şi a doua zi 4/15 Iunie, trecerea îşi începu executarea. Cu mult înainte contele de Mercy avusese grijă să pregătească la Opova, o mulţime de bărci şi de şeici. Se ambarcaseră în ele 25 batalionae şi 25 compănii de grenadieri; toate aceste susţinute de trei mari vase de război, cari, sosiseră seara la Panciova. Turcii aşezaţi ici şi colo, pe înălţimi, în număr de câteva mii oameni, făcură toată noaptea focuri mari, pentru a inspira groază imperialilor, făcându.i sp creadă că erau numeroşi şi că se pregăteau pentru apărare; dar strategema lor nu aduse nicio schimbare în măsurile luate de imperiali.

În zorii zileo, la răsăritul soarelui, totul se puse în mişcare. Grosul armatei plecă pe uscat, către locul unde puntea avea să fie construită şi detaşamentul pe apă, pentru a merge unde generalul Mercy avea să- conducă. După două ore de navigaţie, ajunseră la gura Timişului, de unde se văzu flota Turcilor, care era ceva mai sus, la ancoră. Cum această flotă turcească ar fi putut tulbura debarcarea şi comunicaţiile, imperialii lăsară aci, pentru a observa, unul din cele trei vase de războiu, pe când cu resul continuară a rama către locul destinat pentru debarcare. Acolo se opriră şi se puseră în ordine. După obiceiul lor grenadierii s’au aşezat la avant-gardă; cele 25 batalioane urmară iar cele două vase de război deschideau drumul acestei războinice flote. În această ordine ajunseră la ţărm, cu drapelele desfăşurare şi cu tobele bătând, soldaţii servindu-se de lopeţi (de fortificaţie?) pe lângă rame pentru a se mişca mai iute. Totul arăta o miraculoasă bucurie.

Inamicul din contra, surprins de îndrăzneala şi de bună ordine a acestei treceri, nu se opuse. El abandonă posturile sale şi înainte chiar ca descinderea sa să aibă loc, se văzu ienicerii, cu drapelele lor, luând drumul Belgradului. Cinci, la şase sute spahii, numai, se prezentară pentru a se hărţui după modul lor, dar ţinuţi în respect de tunurile vaselor şi în urmă chiar de acelea ale trupelor, ei urmară curând exemplul ienicerilor şi lăară imperialilor câmpul liber. Aceştia au petrecut noaptea sub arme, acoperiţi de caiilor de friză li întorşi cu faţa către părţile de unde inamicii puteau veni la ei.

Ei nu pierdură nici un om în toată această acţiune care se perecu fără cea mai mic confuzie, într’atât Vontele de Mercy dispusese toate lucrările în bună orânduială. Cu toate acesea, se lucră la un pod de vase, pentru trecerea armatei şi la miezul nopţii fu terminat.

Imperialii campară la Viznissa (Visnitca) unde rămăseseră două zile. Nimic nu grăbea. Voiau să recunoască ţara. Inamicii nu se adunaseră încă. Măsurile se pteau lua fără ncicio jenă.

LA 8/19 Iunie armata înaintă şi Belgradul fu învestit. La acest nume orice om de stat sau de rzboiu, va concepe mai întâi ideea uneia din acţiunile ceke mai iportante. Căci care e omul, care să aibă ceam mai mică idee di lume, care să nu ştie că (pe acea vreme) Belgradul era prima şi cea mai considerabilă cheie a întregii Ungarie li că ea poate deschide infidelilor porţile spre a intra în ţările creştinilor şi acestor din urmă, de a intra în acelea ale infidelilor. Dar se ba vedea mai bine în urma descrierii pe care noi trebuie sp o facem: Belgradul, altădată capaitala Serbiei şi reşeinţa vechilor săi regi, este situalt pe un unghiu de pământ care se formază dinspre miază-zi, prin intrarea direct la nord. Astfel oraşul este mărginit la west cu Sava; la est cu Dunărea, iar la nord cu confluenţa celor două râuri. Nu se poate acosta decât pe la sud.

Trei insule înguste şi lungi erau situate puţin mai sus de mijlocul Dunării, aşa că puteau închide, cu înlesnire trecerea bărcilor, cari vroiau să coboare su să ridice fluviul. Cele două mai mari erau separate, una de alta, printr’un canal care servea de port oraşului. Era un mic golfuleţ care neavând nicio întindere şi nicio adâncime, nu putea adăposti decât câteva bărci uşoare. Turcii aceau în insule şeicele şi celelalte batismente de război. Ei mai aveau în ele un fort şi alte retraşamente.

harta-belgradului-in-iunie-1717

Harta Belgradului în Iunie 1717, în timpul bătăliei cu turcii.

De altfel, Belgradul se atunci nu putea fi împărţit  în trei părţi: castelul, oraşul de jos şi foburgurile. Oraşul ocupa partea cea mai de jos şiu înaintată a unghiului, găsindu-se astfel scăldat de o parte prin Dunăre şi de cealaltă parte prin Sava. Foburgurile, destul de spaţioase erau din spre partea câmpiei iar castelul era la mijloc. Terenul este foarte ridicat şi panta sa era foarte înclinată de spre partea oraşului de jos. Despre partea foburgurilor ea era foarte dulce. Pentru acest motiv în acea parte întăririle erau mai tari. Se vedea o curtină flacantă de două sau trei bastioane: un uvraj înaintat şi un retranşament exterior.

Terenul împrejurimilor Belgradului este foarte neegal, zice muntos. El constă din o mulţime de înălţimi amestecate cu multe râpi, drumuri scobite şi văi. Cel mai apropiat din foburguri, este cel mai jos, celelalte îl domin, dar el este spaţios şi destul de plan. Armata se aşeză pe aceasta, stânga către Sava şi dreapta către Dunăre, frontul din spre câmpie cu spatele către cetate. Zilele următoare au fost întrebuinţate la lucrări, la construirea unui pod pe Sava, a perfecţiona pe cel de peste Dunăre şi a le întări pe amândouă prin două capete de pod.

Lucrul n’a fost deloc uşor, căci s’a dat acestor lucrări toată puterea şi frumuseţea pe care timpul şi locul le-a permis. Liniile de apărare se întindeau dela un fluviu la altul şi capetele de poduri erau închise în ele.

Se mai formă un lagăr de câteva mii de oameni la Semlin sub comanda Locot. Feld Mareşal Conte de Hauben, pentru a asigura comunicaţia cu Peter Waradin, de unde mai trebuia să sosească cea mai mare cantitate de provizie şi un alt lagăr de cinci bataloane şi cinci sute de cai, dincoace (nord) de Dunăre, la capul de pod, sub comanda Colonelului Conte de Neyberg.

Patru corăbii de război au fost aşezate în lungul Dunării, în poziţii de unde ar fi putut supraveghea operaţiunile pe care Turcii din Belgrad le-ar fi putut face pe apă. Primele două din amonte – St. Carol şi St. Leopold – aceleaşi cari serviseră la trecerea Dunării au fost lăsate între Belgrad şi pod, sub comanda căpitanului Swindeman şi celelalte două – St. Francisc şi St. Ştefan – comandate de căpitanul Storck au ancorat vis-a-vis de lagărul de la Semlin.

Vasele n-au rămas mult timp fără a avea ocazie de a se semnala. Elel au fost atacate, la 8 Iulie (st.n.) de cinci galere turceşti, cu mai mult de 40 şeici sau alte bastimente şi lupta dură o oră, dar inamicii au fost respinşi. Turcii au pierdut aci mai mult de 200 de oameni iar din partea imperialilor n’au fost mai mult ca 20 morţi şi răniţi. Li s’a scufundat şi o galeră, iar patru din şeice au fost stricate.

planul-cetatii-belgrad-la-anul-1730

Planul cetăţii Belgrad la anul 1730

Partea III

provincia-autonoma-margina

Pe harata aceasta apare Provincia autonomă Margina singura recunoscută în Imperiul Otoman între 1560-1833, cu principi români – Mişu Karapancea cu soţia Sara

Semnalăm cititorului că autorul acestui studiu unic despre punctele importante de pe Dunăre Mih. D. din 1943, de la pagina 41 la 54 sunt citate evenimentele militare fără ca să se pomenească de cuvintele «sârb» şi «Serbia». De fapt, veţi observa că sârbii ajung la Belgrad ca să o numească capitală, abia în anul 1849, acum 161 de ani. Vom continua, însă, partea a III-a a acestui articol, oprindu-ne la pătrunderea spre Belgrad a revoluţionarilor sârbi în frunte cu Karagheorghe; o baladă populară sârbească, vorbind despre un atac asupra unor spahii (latifundiari turci) spune că aceasta este opera «Ono vlase cod Fazlibase» (Acelui valah al lui Fazlibaşa) la care fusese slugă.

karagheorghe

Karagheorghe

De fapt Karagheorghe era un vlah/român din Muntenegru, după o variantă, mama lui numindu-se Stanca din familia Catana; după alte variante ar fi urmaşul unei familii din provincia Şumadija, satul Vişevac. La anul 1787 este pomenit că se refugiase cu familia la Sirmium pe râul Sava, întrucât pe acele vremuri turcii urmăreau pe sârbi şi uneori îi omorau, expunându-le capetele în faţa palatului imperial de la Constantinopol.

După nume, ar fi aromân şi din această familie se trage şi familia regelui Alexandru I, soţul principesei Mărioara, fiica regelui Ferdinand I al României. Aceasta este părerea noastră, pentru că nimeni nu a cercetat cu de-amănuntul biografia acestui mare personaj. Mai precizăm că Serbia de la 1389, Câmpia Mierlei, până la anul 1833 n-a existat ca stat; deci sârbii pot apărea ca luptători izolaţi, haiduci, răsculaţi, revoluţionari sub comanda lui Karagheorghe, iar la 1817 i s-a tăiat capul cu toporul de către finul său.
Prin urmare, de la pagina 41 la 54, are loc descrierea războaielor între imperialii Austrieci, care vroiau să reocupe Belgradul de la Turci. Deci trecem de la pagina 41 la pagina 54 şi continuăm Partea a III-a.

Istoricul Principalelor Puncte pe Dunăre
Dela Gura Tisei Până la Mare
Pe Coastele Mării
Dela Varna la Odesa
(Bucureşti 1943, pp. 41- 54)
de
LT. – CL. IONEL MIH. DRĂGHICESCU

harta-continand-legenda-romanilor-in-tarile-din-europa

Hartă conţinând legenda românilor în ţările din Europa, din perioada actuală

La 1804 Gheorghe Czerni (Cara Gheorghe) sau Gheorghe cel Negru, un sârb care îşi făcuse o reputaţie de soldat, în armata austriacă, fu desemnat ca şef al insurgenţilor.
La 12 Septemvrie 1806 Sârbii pun mâna pe oraşul Belgrad, apoi pe cetate, în care turcii aveau o mică garnizoană, o turnătorie de tunuri şi o fabrică de alte ustensile de războiu.
De astădată, deşi cel puţi parţial, sentimentul naţional – „ce se păstrase până atunci în fundul pădurilor, în mănăstiri şi în acele bande de haiduci, pe care cruzimile enicerilor, unite cu prădările stăpânilor ţărei, contribuiau a le mări şi întreţine” – triumfă. Lupta a fost crudă şi desperată. Ani întregi sângele curse şiroaie; în fine Turcii au fost alungaţi.
Dar dacă patriotismul era înflăcărat, totuşi Sârbii pătară, într-un mod nedemn, succesul lor. Când intrară în Belgrad „orice turc care refuza botezul, murea în cele mai crude torturi”, copiii erau tăiaţi în bucăţi, iar femeile, se spintecau sau erau duse sclave.
Dumnezeu a făcut pe omul incult, spre a justifica ferocitatea fiarelor sălbatice…
La 1807 a doua campanie contra Turcilor sub comanda lui Kara-Gheorghe.
În Ianuarie, Austriecii crezând că Belgradul va cădea în mâinile Sârbilor şi ca nu prin ei, să cadă şi în mâinile Ruşilor, oferiră Turcilor să-l ocupe ei …
Acesta era numai un pretext, devreme ce Ruşii separaţi de Sârbi, prin o mare armată turcească, era imposibil, de a pune, cu uşurinţă mâna pe el.
La 29 Ianuarie (10 Februarie) 1811 Sârbii, cu ajutorul Ruşilor iau Belgradul.
În anul următor, 1812 însă, Turcii având avantaj asupra Ruşilor, reiau oraşul. După reintrarea Turcilor, excesele nu mai cunoscuseră nici o margine.
În 1813 are loc a patra campanie, a Sârbilor contra Turcilor, sub Kara-Gheorghe.
În acest an (1813) Kara-Gheorghe, abandonat de Rusia şi de proprii săi companioni de arme, este silit să fugă în Basarabia, unde este închis. Turcii ocupă din nou Serbia. Reintrând, câţiva ani în urmă în ţara căreia el Kara-Gheorghe, îi fusese primul liberator, fu asasinat la Semndria.
La 1815 Miloş Obrenovici excită din nou pe Sârbi, la Tacova, la o nouă răscoală şi ia comanda insurgenţilor, cu succes. În acest timp, Turcii acopăr foburgurile Belgradului cu edificii şi restaurară cetatea, care, către 1820 deveni formidabilă.

milos-obrenovici

Miloş Obrenovici

La 1817 Miloş este recunoscut de Poartă ca prinţ ereditar al Serbiei. Principatul rămâne vasal Turciei, căreia avea a-i plăti un tribut anual.
Energica impulsiune a lui Miloş şi sprijinul Rusiei, susţinu 15 ani lupta şi negocierile. Ca rezultat al tratatului din 1829, dintre Rusia şi Turcia, la 3 August 1830, Turcia recunoscu autonomia completă a Serbiei şi Miloş obţinu de la Poartă un firman care-i acordă titlul de principe (Kneaz) ereditar, pe care adunarea naţională (Scupcina) îl conferise.
La 1839 prinţul Miloş abdică în favoarea fiului său Milan. Acesta moare, după ce domneşte trei săptămâni. Al doilea fiu a lui Miloş, Mihail urmează la domnie.
La 1839 oraşul Belgrad devine capitala Serbiei, iar citadela rămâne ocupată de o garnizoană turcească, tare de 4 000 oameni, în virtutea Hatişerifului din 1834.
Către finele deceniei a III-a, paşalâcul Belgradului era dat acestui Yusuf care subscrisese ruşinoasa capitulare pe Varna, în războiul din 1828-29. Altădată Padişahul i-ar fi trimis fatalul cordon, dar acum pentru a plăcea învingătorilor, el trebuie să păstreze bunele sale graţii pentru omul care îl trădase!
Gonit de o insurecţiune, la 2/14 Septemvrie 1842, Mihail fuge, latatăl său, la Viena. Alexandru al II-lea fiu (alţii zic nepot) a lui Kara-Gheorghe care fusese asasinat şa Semendria, este chemat şa tron, în etate de 18 ani. Între altele, el constui o fabrică de arme la Kragujevatz.
La 1853 Ruşii susţin pe faţă propaganda călugărilor slavi contra acestui principe. În acest timp, sunt de însemnat disputele de domnie, ale descendenţilor celor două familii: Obrenovici, – pusă mai direct sub influenţa panslavismului – şi acea a lui Kara-Gheorghe (independentă de orice influenţă străină).
La 1856 tratatul de la Paris, prin art. 28, declară imunităţile şi privilegiile acordate Serbiei, puse în viitor sub garanţia colectivă a puterilor şi prin art. 29, oprea orice intervenţie militară străină, fără vreo înţelegere prealabilă între puterile garantate.
La 10/22 Decemvrie 1858 Scupcina voeşte abdicarea lui Alexandru Kara-Gheorghe; acesta fuge noaptea în cetatea Belgradului şi se pune sub protecţia armatei turceşti. Scupcina ridică din nou pe Miloş la demnitatea de Principe-suveran şi ereditar al Serbiei, care – deşi era de 78 ani, deşi era incult şi violent, deşi nu ştia nici scrie nici ceti, deşi în conversaţie intimă Sârbii îl numeau principele ţăran, dar – corespundea momentan dorinţelor ţării.
În anul 1859 Alexandru fiind declarat depus de adunarea naţională , renunţă la tron şi căută un refugiu pe teritoriul austriac. Aproape 80 ani, Principele Miloş se urcă din nou pe tron.

milos-obrenovici

Mihail Obrenovici, fiul
lui Miloş Obrenovici

În 1860 Miloş moare, fără a putea reuşi să-şi execute planul său, de a da semnalul unei insurecţii generale a tuturor rajalelor (supuşi creştini ai Turciei) contra dominaţiei otomane. Fiul său Mihail pune mâna a doua oară pe putere. El este fondatorul miliţiei sârbeşti.

În Iunie 1862 oraşul Belgrad este bombardat de Turci, din citadelă, din cauza unei certe armate, provocată cu ocazia unei discuţii între copiii sârbi şi soldaţii turci, care îşi disputau dreptul de a lua mai întâi apă dela o fântână? Un copil este omorât şi o luptă sângeroasă se încinge între Sârbi şi Turci. În ziua de 5, Turcii sunt înconjuraţi în citadelă de unde ei bombardează oraşul. A doua zi 6 iunie se încheie un armistiţiu.
După propunerea guvernului francez, o conferinţă se deschise la Constantinopole, care se ocupă cu găsirea mijloacelor de a împiedica repararea unor asemenea fapte. Turcia primeşte cu reprezentanţii puterilor care au subscris tratatul din 1856, un compromis prin care evacuază 2 din 6 fortăreţe (2 Sept. St.n.), pe care avea dreptul să le ocupe şi deţine, dar menţine dreptul să păstreze în alte patru cetăţi, garnizoane turceşti (8 Septemvrie st. N.).
Astfel, Belgradul fiind din aceste din urmă, în 1863, neînţelegerile continuă între Sârbi şi Turci. La 5 februarie st.n. o comisiune mixtă este însărcinată să observe executarea deciziilor conferinţei care se reuneşte la Belgrad.
Către finele toamnei 1866, Principele Mihail ceru Porţei un firman prin care acesta să consimtă să ridice garnizoanele fortăreţelor sârbe. Această cerere provocă o lungă şi vie corespondenţă, care avu un fericit rezultat, căci Ali Paşa, marele vizir de atunci, comunică, la 19 Februarie 1867, în faţa ambelor armate, turcă şi sârbă; paşa a dat cheile lui Mihail, care intră în cetate pe un cal dăruit de sultan, în capul armatei sale.
În aprilie nu mai era nici un turc în Belgrad. Citadela a existat mult timp împreună cu istoricul turn Neboişa (sau al omului cutezător), ea, care a fost stât de teribilă altădată, în istoria lumii creştine, a fost lăsată în foarte rea stare, servind mai cu seamă de închisoare.
La 1868 Mihail este asasinat în parcul dela Topcider. Un consiliu de regenţă este format sub preşedinţia generalului Blasnavatz.
Adunarea naţională (Scupcina) proclamă principe pe un tânăr Milan (fiul lui Iefren, unchiul lui Mihail, colonel în cavaleria românească), sub numele de Milan Obrenovici al IV-lea, care avea vârsta de 14 ani. Cârma statului fu încredinţată unei regenţe, în capul cărei a fost pus Ristici, unul din cei mai remarcabili oameni de stat ai Serbiei. Preparativele făcute pentru executarea unei campanii, în provinciile turceşti vecine sunt întrerupte şi planurile de insurecţie sunt amânate, în ceea ce priveşte pe sârbi.
La 1871 Alexandru Kara-Gheorghevici este condamnat, la Pesta, la 8 ani închisoare, pentru că a fost complice la asasinarea lui Mihail.
La 1872 Milan este declarat major.
La 1785 insurecţia în Hezegovina, susţinută de voluntari sârbi şi muntenegreni sub comanda sârbului Ljubibratici.
La 1876 insurecţie mare în Bosnia şi Bulgaria. Sângeroasa represiune a insurecţiei bulgare; mai mult de 100 sate sunt transformate în cenuşă; 25.000 persoane sunt executate sau masacrate. Exasperate Serbia şi Mntenegru declar, în Iulie, războiu Turciei. Armata sârbă este comandată de generalul rus Cernaiew. Muntenegrenii sunt adeseori triumfători. Sârbii după o apărare lungă şi încarnată, abandonează turcilor, la 31 Octomvrie, lagărul întărit dela Alexinatz. Rusia intervine în favoarea Sârbilor; Poarta primeşte un armistiţiu.
La 1 Martie 1877 se face pace între Serbia şi Turcia, cu condiţia menţinerei Statulu qvo ante. Insurecţiile continuă în provinciile turce vecine.
În Decemvrie 1877 Serbia intră în campanie contra Turciei, către sfârşitul războiului Ruso-Turc. Muntenegrul urmează exemplul său.
În tratatele dele San-Ştefano (Martie 1878) Serbia este declarată independentă şi primeşte o sporire de teritoriu.
În Iulie tratatul dela San-Ştefano se reviziueşte de congresul dela Berlin, care restrânge achiziţiile teritoriale asigurate Sârbilor şi Muntenegrenilor. În August, Bosnia şi Herzegovina sunt ocupate şi administrate de Austria. Sangiacul Novibazarului este pus sub Turci, dar Austria are dreptul să-l ocupe milităreşte şi să facă drumuri.
La 6 Martie st. N. 1882 Serbia este declarată regat sub ministerul Piroşatanatz.»

steagul-serbiei-la-1882

Steagul Serbiei la 1882

Note Critice:

megleno-rimanii-port

În legătură cu Belgradul putem spune că era un sat la marginea cetăţii, care după unii, număra 3 000 locuitori în epoca modernă, după alţii se poate să fi fost mai mulţi. Însă avem mărturii lăturalnice din călătoria politicianului francez Robert Gambetta la 1876, deci după 43 de ani de la ocuparea de către sârbi şi pierderea independenţei şi identităţii românilor din Timoc.
Atunci se spune că din Serbia nimeni nu ştia franţuzeşte şi cuvântul de bun-venit este rostit de un aromân «Nuşu»; la Belgrad este întâmpinat de 14 consileri din care 2 erau sârbi şi 12 vlahi, ceea ce înseamnă că la anul 1876, populaţia majoritară a Belgradului era alcătuită din vlahi sau români. Ne referim la aceste date, nu pentru a ne lăuda că noi, vlahii sau românovlahii suntem şi azi mulţi, ci ca să se trezească despoţii sârbi, prin urmare să afle că în Serbia de răsărit a rămas o populaţie numeroasă, încă majoritară în fosta provincie Margina; aceasta are nevoie de identitate şi recunoaştere a acestui statut prin Parlament.

Chestiunile legate de Belgrad, după câte s-au văzut, nu erau în echilibru politic care să fie favorabil Serbiei; mai ales că sârbii nu luptau numai pentru ca să obţină neatârnarea sau independenţa, ci existau şi lupte politice fratricide sau pentru ocuparea provinciei româneşti Margina. Inamicul sârbilor devine dintr-o dată căpetenia lor, Karagheorghe, care îi răsculase împotriva turcilor la 1804. La anul 1813 eşuează revoluţiile antiotomane, iar Karagheorghe, văzând răzbunările crude săvârşite de turci asupra sârbilor, îşi dădu seama că nu vor mai avea un viitor în Balcani şi de aceea se repede la Praga, unde este primit de ţarul Alexandru al III-lea, căruia îi cere ajutor material şi moral. El roagă pe împărat să se folosească oficiile sale imperiale şi să intervină pe lângă austrieci permită sârbilor să se refugieze în Rusia peste Austria şi să se reaşeze în ţinuturile din care plecaseră strămoşii acestora, în sec. VI-VII d.C.r.. Atunci sârbii se zice că, într-un conflict cu avarii, s-au dedat la anumite cruzimi; ignorantul şi sălbaticul niciodată n-a făcut concesii rivalului la fel de crud. De aceea avarii i-au prins pe sârbi prin mlaştini, unde stăteau ascunşi cu o trestie în gură, ca să respire, şi i-au căsăpit pe toţi. Au rămas doar copii şi femeile, pe care i-au cruţat şi punându-i în căruţe, au pus femeile sârbe să tragă căruţele până au trecut Dunărea în Balcani, unde au cerut îngăduinţă să se aşeze ca popor subjugat la bizantini şi tolerat.
Întrucât austriecii nu le-au permis să se întoarcă în patria lor de origine s-au restrâns ei cum au putut, dar numai în parte, şi atunci în anul 1813 s-au retras în grupuri pe căi lăturalnice şi au întemeiat un stat nu departe de Volga numit «NOVAJA SRBIJA»; deci sârbii mai au o ţară mumă în Rusia, dar de care nu vor să profite.
Karagheorghe ştiind că singur nu se poate apăra faţă de turci, încheie o înţelegere cu Constantin Ipsilante, ca după această revoluţie să se alcătuiască un regat mai mare care să se numească «DACIA».

constantin-ipsilante

Constantin Ipsilante Domn în Moldova: 8 martie 1799 – 4 iulie 1801, octombrie 1806 – noiembrie 1806 şi al Munteniei: 1 septembrie 1802 – august 1806. A mai fost administrator al Munteniei sub ocupaţia rusească: 27 decembrie 1806 – 31 mai 1807 şi 8-28 august 1807

Trebuie să mai ştie cititorul nostru că singurul refugiu al sârbilor era Ţara Românească, unde cei bogaţi treceau şi-şi cumpărau moşii, prin sate sau la Bucureşti. Deşi turcii, faţă de români sau vlahi sau vlahii din Vlahia nu se purtau cu vreo cruzime, Constantin Ipsilante, domnitorul Ţării Româneşti (Vlahiei) poartă convorbiri cu căpitanul revoluţiei sârbeşti, care de fapt se mutase la Calafat cu o parte din armata sa, folosind un poligon de instrucţie destinat  răsculaţilor.

În secret poartă convorbiri cu domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Ipsilante, prin care, cele trei ţări Valahia, Moldova şi Srbija să se contopească într-un regat numit Dacia.
Însă spionajul rusesc nu vroia ca să se unească ţările Balcanice şi pentru că Valahia era vasală Rusiei, în ziua de Paşti în Biserica Mitropolitană din Bucureşti, urcă pe amvon contele Rodofinichin şi citeşte «Ocazul ţarului» în faţa enoriaşilor, prin care ţarul Rusiei, Alexandru al III-lea îl destituie din funcţia de domnitor al Valahiei, fără să mai ceară consimţământul Turciei, care de asemenea avea Valahia sub vasalitare; şi de aci înainte Constantin Ipsilante dispare pentru totdeauna.

e28093-principatele-unite-ale-moldovei-si-valahiei-in-anul-1859

Ţara Românească unită cu Moldova – Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei în anul 1859

Important este de ştiut că Rusia avea interesele ei de a pătrunde în Balcani şi de a stăpâni ea ţările creştine sub pretextul că le protejează. De aceea avusese grijă ca la 1833 când s-a desfiinţat provincia autonomă Margina şi s-a donat de către ţar Serbiei, să se înfiinţeze graniţa între Turcia şi Valahia, astfel că Serbia era extinsă până la Dunăre desfiinţând provincia românească/vlahă Margina. Lucrul acesta îi convenea şi principelui cneaz Miloş al Serbiei, mare negustor de porci şi importator de sare românească din Valahia şi un renumit ambiţios neînfricat. El a pus la cale uciderea cu toporul a căpeteniei revoluţiei sârbeşti, Karagheorghe.
Unii istorici văd şi astăzi că asasinatul a fost legitimat prin aceea că s-a făcut în interesul statului şi poporului lui, sârb în loc să se mute în Rusia sau să formeze un regat puternic în Balcani, Dacia.
Aceasta este povestioara despre care nici istoria românilor şi nici a sârbilor nu prea pomeneşte astăzi, mai ales că au făcut greşala să-i reboteze pe rumâni – vlahi.